"...When you run so fast to get somewhere,
you miss half the fun of getting there..."
(David L. Weatherford - "Slow Dance")

Wednesday 10 November 2010

Punct, radical şi de la capăt

Motto: “I cannot say the crow is white,  
But needs must call a spade a spade.”
Humphrey Gifford (1805-1882), A Woman's Face is Full of Wiles

Să privim puţin retrospectiv către originile civilizaţiei şi, pentru aceasta, nu este nevoie decât de un mic exerciţiu de memorie. Canalele de televiziune încă abundă constant de filme documentare, mai mult sau mai puţin inedite, despre comunităţi aflate pe o treaptă incipientă a evoluţiei socio-culturale. Supravieţuirea triburilor sau chiar a unor populaţii numeroase din Papua-Noua Guinee, din bazinul Amazonului, din Africa şi chiar din Asia Centrală a fost posibilă în primul rând datorită formei simple, dar foarte eficiente de organizare şi de ierarhizare a priorităţilor şi necesităţilor colectivăţii.


Şi, spre suprinderea unora, această structură se dovedeşte a fi, în esenţă, practic identică tuturor acestor grupuri atât de izolate, pentru care comunicarea fie a fost şi continuă să fie imposibilă, fie este nedorită din diverse motive de autoprotecţie. Astfel, bărbaţii se ocupă, în general, cu muncile grele, vânatul şi construitul locuinţelor, iar femeile cu creşterea copiiilor, întreţinerea gospodăriei şi chiar cu agricultura. Cei mai înţelepţi, în general, fiind şi cei mai în vârstă, alcătuiesc Sfatul tribului ce are ca sarcină principală transmiterea informaţiilor către noile generaţii, iar la loc de frunte este, aproape întotdeauna, şamanul sau vraciul, adânc venerat şi cu sfinţenie păzit de întreaga comunitate. Deci aceste patru direcţii prioritare – construcţiile, agricultura, educaţia şi sănătatea – s-au dovedit a fi dintotdeauna factorii esenţiali de asigurare a continuităţii unei populaţii, interdependenţa între aceştia fiind mai mult decât evidentă. Cercetările sociale efectuate pe parcursul a zeci de ani au relevat o situaţie fără umbră de ambiguitate: nomazii nu au reprezentat nicicând repere social-culturale tocmai din cauza lipsei lor de experienţă în construcţii şi agricultură. Nefuncţionarea cel puţin în mod eficient a uneia dintre cele două activităţi fundamentale poate determina rapid şi precis extincţii în masă, chiar la nivelul unei întregi civilizaţii.

De douăzeci de ani România este într-o permanentă tranziţie, reformare instituţională, organizatorică, legislativă ş.a.m.d. În fapt, oportunismul, orgoliile, promovarea continuă şi la orice nivel a non-valorilor, interesele meschine de grup sau individuale, dar mai ales lipsa unei strategii clare de dezvoltare au determinat actuala criză morală, socială şi economică, al cărei dramatism pare a fi imposibil de înţeles chiar şi de către membrii unor comunităţi menţionate anterior. Tema propusă acum spre analiză ar trebui să fie un subiect de dezbatere majoră imediată chiar în Consiliul Suprem de Apărare al Ţării şi, cu toate riscurile la care mă expun, îmi asum această afirmaţie, care poate părea exagerată la o primă vedere, întrucât este vorba, în primul rând, de siguranţa naţională. Sunt de acord că discuţiile pe acest subiect, în ceea ce priveşte atât gravitatea situaţiei, cât şi oportunitatea şi pertinenţa acestui demers, sunt cât se poate de sensibile şi pot fi surse ale unor lungi serii de dezbateri publice, ca să nu mai spun de patimile furtunoase care vor alimenta, probabil, pro sau contra, argumentaţiile şi disensiunile inevitabile. Să sperăm că nu se vor isca războaie nici personale şi nici de grup şi că acest semnal de alarmă va fi perceput corect şi în sens constructiv.

Sistemul normativ românesc în domeniul construcţiilor este într-un haos total. Se impune cu extrem de mare urgenţă o reformă radicală a cadrului normativ şi legislativ. Conceptele generale de siguranţă şi de dezvoltare durabilă ale unei naţiuni trebuie să se bazeze pe un sistem formativ şi legislativ coerent, simplu, clar şi stabil şi cu responsabilităţi identificabile şi mai ales total asumabile, nedisipative.
În cele ce urmează, se vor prezenta foarte succint argumentaţiile afirmaţiei de mai sus, grupate în patru direcţii de acţiune.

1. Ierarhizarea, comasarea, simplificarea şi recorelarea întregului sistem normativ şi legislativ din domeniul construcţiilor

Există, în prezent, o inadmisibilă diversitate de categorii de norme: standarde, coduri, normative simple, generale, de proiectare şi de exploatare, norme tehnice, ghiduri, metodologii, îndrumătoare, manuale, instrucţiuni şi specificaţii tehnice, regulamente şi reglementări tehnice şi probabil că mai sunt şi altele. Între toate acestea nu există o ierarhizare, nu se ştie nimic despre caracterul de obligativitate al lor şi nu sunt nici un fel de relaţii de subordonare între ele. Ba mai mult, Legea nr. 355/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România consideră ca facultativă utilizarea unui standard ca normă de referinţă:


"Art. 5 (2) - Aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, în totalitate sau în parte, pe întreg teritoriul, pe plan zonal sau pe plan local, numai conform prevederilor unei reglementări tehnice adoptate [...]" [sic!]
Da, aţi remarcat corect, un standard poate fi obligatoriu, aplicat doar în parte şi chiar numai pe plan local! Între cele câteva sute de mii de pagini de standarde cum se poate şti care pagină a unui standard este obligatorie şi în ce locaţie de pe teritoriul României este acea prevedere aplicabilă? Înainte de a prezenta o mică situaţie statistică, să facem o foarte scurtă incursiune într-unul dintre sporturile minţii. Se spune că atunci când un computer va reuşi să învingă un profesionist de 9-dan la o partidă de Go, pe o tablă standard de 19x19, atunci se va putea vorbi de inteligenţă artificială. Şi se mai spune că o partidă de Go pe o tablă de 21x21 depăşeşte puterea de cuprindere a minţii umane. Cei care au jucat măcar câteva partide ştiu că nu este nimic exagerat în aceste două afirmaţii. De altfel, există şi un proverb în Go care zice că „regulile le înveţi în 5 minute, dar tactica şi strategia în 50 de ani”. Acest joc, inventat în China cu peste 5000 de ani în urmă se bazează pe numai zece reguli foarte simple, dar tocmai în aspect constă spectaculozitatea şi extraordinara lui complexitate: dă un total frâu liber imaginaţiei, împinge provocările la extrem, obligând, în acelaşi timp, la onoare, la respect al adversarului, la fair-play şi la multe alte repere de caracter pe care japonezii le-au rafinat, ulterior, la rang de artă specifică acestui joc şi nu numai. De altfel, nici nu e de mirare că marii shoguni au fost şi foarte buni jucători de Go, aceştia analizând şi aplicând cu extremă atenţie detalii de pe tabla de joc chiar în luptele reale! De asemenea, sute de proverbe (în fapt, reguli, tactici şi strategii de joc) se regăsesc nealterate atât în curentele filozofice, cât şi în activităţile mai pragmatice, începând cu cele specifice ingineriei şi până la activităţile casnice obişnuite. De exemplu, „simetria înseamnă moarte”. De la rezistenţa materialelor ştim că o secţiune cu cel puţin o axă de simetrie are momentul de inerţie centrifugal nul, adică acesteia i se poate „ucide” torsiunea care, de regulă, dă unui inginer mari bătăi de cap. Iar simetria în artă...


Trebuie menţionat că activitatea de sintetizare şi de culegere a datelor de mai jos a implicat un efort deloc neglijabil, ca să nu mai spun de uriaşa dificultate determinată de interdicţii informaţionale dintre cele mai drastice şi mai lipsite de sens!


În luna iulie 2009 figurau ca fiind în vigoare, în diverse evidenţe cu caracter oficial, următoarele documente:

- 401 norme legislative, hotărâri de guvern, ordonanţe simple, ordonanţe de urgenţă, ordine ale ministerelor de resort şi multe altele cu referire directă şi aproape exclusivă la domeniul construcţiilor;
- 505 normative, coduri, ghiduri, îndrumătoare, instrucţiuni tehnice, specificaţii tehnice şi alte documente cu caracter normativ pentru activităţile de proiectare şi de execuţie în construcţii;
- 2634 de standarde armonizate şi nearmonizate între care se regăsesc şi foarte multe norme cu caracter obligatoriu activităţii de proiectare şi de execuţie, documentele nereferindu-se numai la produsele pentru construcţii.
La data de 1 februarie 2010 lista normativelor şi codurilor pentru proiectare şi/sau execuţie menţionată a fost completată cu alte 100 de eurocoduri şi 27 de Anexe Naţionale, ridicând numărul total la peste 630!

În concluzie, numărul total de documente oficiale specifice domeniului construcţiilor era la data de 1 februarie 2010 de 3665! Acesta este exclusiv numărul de titluri, iar în urma investigaţiilor personale am constatat că acestea putea să reprezinte doar o proporţie de cel mult 80...85% din numărul real, unele dintre norme fiindu-mi practic inaccesibile la momentul documentării!

Oare nu cumva această situaţie „depăşeşte puterea de cuprindere a minţii umane”?!




Lista standardelor armonizate si nearmonizate în vigoare

Normative dintre cele mai importante (cum sunt cele din seria (!) P.100, codurile de proiectare a structurilor din oţel, cele ale structurilor din beton armat ş.a.) fac referiri fie la normative abrogate, fie la norme sau standarde care urmează fi elaborate (!), conţin prevederi contradictorii grave între ele, au erori jenante de traducere, chiar titluri penibile şi ilogice, au prevederi ambigue, eliptice sau pur şi simplu nu fac precizări explicite, fiind necesară deducerea din context, cu rezultate, deseori, conflictuale. De ani de zile întrebări esenţiale par a fi fost clasificate definitiv în spaţiul retoric:

  • Ce garanţii sunt că elaboratorii au inclus în aceste norme toate standardele considerate ca necesare de Legea 355/2002?
  • Nu neg nici pe departe competenţele ştiinţifice şi profesionalismul cercetătorilor care au elaborat hărţile de hazard seismic, dar, totuşi, nicăieri în Normativul P.100-1/2006 nu se precizează nimic despre contribuţiile şi colaborările cu Institutul Naţional pentru Fizica Pământului sau cu alte instituţii, cu geologi sau cu seismologi, deşi cu certitudine că aceste cercetări interdisciplinare au fost şi continuă să fie făcute cu profesionalism şi cu mare efort. Dar oare este numai meritul exclusiv al inginerilor constructori de a fi stabilit valorile maxime ale acceleraţiilor seismice pe întreg teritoriul României şi intervalele de recurenţă ale acestora fără a beneficia şi de alte informaţii despre tectonica şi structura geologică a teritoriului României, istoricul înregistrărilor şi multe altele? Nu cumva este prea exclusivistă şi cât se poate de nedeontologică o astfel de abordare? Se lasă astfel o neplăcută impresie de improvizaţie, mai ales în condiţiile în care sunt seismologi care avertizează în multe lucrări ştiinţifice şi asupra altor zone de risc major din proximitatea graniţelor României ce par a redeveni active.
  • Poate fi acceptată luna „martie 2010” ca dată oficială exactă de intrare în vigoare a normelor armonizate în condiţiile în care multe dintre normele citate ca referinţe sunt (încă!) în curs de elaborare sau sunt practic nenominalizate explicit?
Sunt zeci de normative care fie reiau în proporţie foarte mare soluţii tehnice şi metodologii de analiză sau de execuţie din alte coduri conexe, fie au o aplicabilitate limitată cazuistic. Marea majoritate a normativelor conţin, cu exagerată generozitate, şi norme de protecţia muncii şi alte prevederi stereotipe, de cele mai multe ori preluate parţial, dar făcându-se, evident, şi trimiteri la normativele specifice. Ce sens au aceste diluţii inutile?

Exemplele de calcul sau unele soluţii tehnice exemplificative prezentate în cadrul normativelor au fost percepute deseori ca singurele soluţii acceptabile legal, orice ieşire din schemă fiind potenţial sancţionabilă ca rezultat al nerespectării normei! Ori acest mod de abordare blochează practic activitatea de concepţie specifică ingineriei! La capitolele „învelitori” şi „izolaţii” pentru clădiri civile, de exemplu, sunt peste 50 de acte normative ale căror prevederi excesive, „ajutate” şi de actualul sistem legislativ, aproape că impun nişte soluţii normate, reducând astfel rolul inginerului proiectant sau al celui de execuţie la cel al unui simplu copist sau al unui şef de echipă ceva mai şcolit. Şi în acest timp pierderile de energie termică şi infiltraţiile apelor meteorice creează mari probleme sociale şi de sănătate publică, având implicaţii directe chiar la nivelul siguranţei structurilor de rezistenţă ale imobilelor, reparaţiile sau refacerile pachetului termohidroizolator făcându-se deseori în total dispreţ şi faţă de logică şi faţă de normele tehnice. Este un exemplu elocvent de reglementare excesivă a unui domeniu şi care nu înregistrează nici pe departe efectul scontat. Şi, din păcate, nu este singura situaţie de acest gen!


2. Corecţii de limbaj, de terminologii, de termeni tehnici şi completări explicite cu diverse restricţii sau interdicţii


“Limbaj = Facultate, capacitate de exprimare și de comunicare a ideilor, […], specifică oamenilor, prin mijlocirea limbii; […]; limbaj artificial = sistem de semne care funcționează pe baza unei convenții. […]” (DEX – Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, 2009)
În lista de norme în vigoare mai figurează încă standarde care reglementează, aşa cum este şi firesc să fie, terminologiile specifice atât domeniilor cu aplicabilitate practică (desen tehnic, geotehnică şi fundaţii, construcţii agrozootehnice şi industriale etc.), cât şi domeniilor cu caracter pur teoretic cum este, de exemplu şi disciplina de „statică, stabilitate şi dinamică a structurilor” (STAS 3451/1973). Din păcate, se constată că actualele norme nu sunt deloc consecvente cu aceste terminologii oficial adoptate şi, uneori, nici măcar cu acelea definite exclusiv în cadrul normei respective.

Multe dintre aceste norme (fie ele standarde, coduri şi Eurocoduri, normative ş.a.) conţin erori grave de traducere, barbarisme, greşeli de limbă şi de preluări ale referinţelor tehnice, de agramatisme şi dezacorduri penibile. Au fost preluate din normele străine fie incomplet, fie greşit, fie abuziv, diverse sintagme ce reprezentau sau ar fi trebuit să constituie surse de inspiraţie pentru codurile româneşti şi, cu maximă relaxare, au fost introduse ca termeni noi, fără minime consultări şi cu alţi specialişti din domeniu. Pentru marea majoritate a termenilor anglo-saxoni, adoptaţi în mod total nejustificat în actualele normative, există termenii corespondenţi şi consacraţi în limba română de multe zeci de ani, dar fie din teribilism sau ignoranţă, fie din snobism s-au impus în mod inexplicabil termeni ca drift pentru deplasare relativă sau deplasare absolută (nici autorii normativelor nu sunt prea siguri în această privinţă) sau grout pentru betonul torcretat tradus ca mortar-beton şi mulţi alţii.


Cu minime excepţii, nu există nici un motiv, câtuşi de puţin raţional, pentru a schimba terminologiile şi semnificaţiile consacrate şi al căror scop nu a fost altul decât acela de a facilita comunicarea şi transmiterea în mod corect a unei informaţii. A reconfigura aleator sau în funcţie de propriile limitări expresive un întreg limbaj tehnic şi un tablou al terminologiilor specifice care s-a dovedit a fi nu numai coerent, ci şi în deplin acord cu structura şi evoluţia lingvistică a limbii române, poate avea implicaţii deosebit de grave, determinate fiind atât de confuziile situaţiilor propuse spre analiză, cât mai ales prin neinteligibilitatea evidentă a textelor. Păsăreasca în care s-au elaborat unele dintre norme ne aduce pe majoritatea dintre noi în situaţia ridicolă de a ne întreba, cu vădite şi depresive temeri, dacă nu cumva am intrat şi noi, mai mult sau mai puţin discret, în categoria analfabeţilor funcţionali. Iată, în cele ce urmează, câteva dintre astfel de situaţii, luate pur şi simplu la întâmplare şi pentru care în mod intenţionat nu s-au prezentat referinţele bibliografice din care au fost extrase, întrucât scopul a fost exclusiv de marcare exemplificativă şi de trimitere urgentă către o formă corectivă raţională şi nimic altceva.

Odată cu apariţia noilor norme, elaborate, de regulă, pe structurile Eurocodurilor, s-a observat dezarhivarea unor sintagme greşit utilizate şi intrate de mult timp în istoria construcţiilor. Unul dintre cei mai importanţi termeni tehnici utilizat incorect şi total abuziv este cel referitor la rezistenţă. Rezistenţa a fost definită şi acceptată în toată lumea ca fiind o referire exclusivă la material (şi cu caracter de excepţie la unele tipuri de elemente), prin care se defineşte o valoare limită, exprimată, în general, în unităţi de forţă pe unitatea de suprafaţă. Înlocuirea sintagmelor referitoare la capacitatea portantă a secţiunii sau a elementului (moment de rupere, moment de fisurare, momente plastice etc.)] cu termenul generic şi atotcuprinzător de rezistenţă a [grinzii, fundaţiei, stâlpului etc.] nu numai că poate induce confuzii grave de apreciere a comportării structurii, ci poate crea situaţii ridicole chiar şi pentru autorii normelor, aceştia fiind nevoiţi deseori să expliciteze sau să definească cu foarte mare dificultate anumite stări limită. Iată câteva exemple: „rezistenţă de proiectare”, „moment de rezistenţă caracteristic al secţiunii critice”, „moment rezistent plastic redus de calcul”, „moment rezistent de calcul la deversare” şi altele. Apropo, aflăm astfel că s-au descoperit „flambajul prin deversare” şi „efectul de shear-lag”!


Este, de asemenea, extrem de greu de înţeles de ce denumirea de efort unitar a luat locul tensiunii [tangenţiale, normale] care are o deplină corespondenţă şi cu terminologia Eurocodurilor şi se regăseşte identic în toate limbile de circulaţie internaţională. Ca urmare a solicitării unei structuri cu o distribuţie de încărcări, în elementele structurale iau naştere eforturi (forţă axială, forţă tăietoare, momente încovoietoare şi de torsiune - şi nici măcar eforturi secţionale!) care vor determina diverse distribuţii de tensiuni (normale, tangenţiale) evidenţiate, de regulă, în secţiunile transversale caracteristice ale elementelor.

Iată încă o definiţie, cel puţin ciudată: „analiză globală = determinarea unei distribuţii coerente de solicitări într-o structură în echilibru (n.b. - sic!), sub un ansamblu de încărcări care se exercită pe structură.” În primul rând că s-ar fi cuvenit cel puţin explicitarea termenului de „distribuţie coerentă” şi, probabil, că după încercarea unei detalieri, s-ar fi observat cu uşurinţă că se impunea adoptarea unui cu totul alt sinonim pentru coerent. Dar definiţia în ansamblu este dezastruoasă - o „distribuţie de solicitări în structură [...] sub un ansamblu de încărcări” – şi nu poate fi acceptată ca terminologie tehnică. Şi ce caută „globalul” în locul „analizei structurale” sau a „evaluării distribuţiei eforturilor în structură”!? Doar pentru că musai trebuie să fim în „trendul mondial”, altfel riscăm excluderea din unele cercuri pseudo-ştiinţifice?

„Osaturi” şi „subosaturi” în locul „structurilor de rezistenţă”, „nuanţe de oţel” (acest termen este culmea ridicolului!) în locul mărcii sau a clasei de oţel... Apropo! De ce în noile norme s-a adoptat pentru definirea calităţii oţelului termenul de marcă, iar pentru beton cel de clasă, în condiţiile în care se face referire la aceeaşi proprietate a materialului?

Una dintre cele mai viu disputate între specialişti este sintagma „armătura de suspendare”, izvor nesecat de vioiciune intelectuală pentru cercetări perpetue de interpretări teoretice şi de aplicare a unor novatoare soluţii tehnice, evident, de fiecare dată particulare! Şi, foarte aproape în acest clasament al dezbaterilor, este renumitul „factor de comportare q” care i-a luat locul cu deosebit succes factorului de reducere a acţiunii seismice, notat în normativele anterioare cu ψ şi care a fost subiect a zeci de articole ştiinţifice şi teze de doctorat, conferinţe şi simpozioane etc. Simpla răsturnare matematică a lui ψ şi asignarea forţată a unor proprietăţi acestui factor, tot nu rezolvă problema, dar acum, acest coeficient are conotaţii ceva mai sofisticate, care îi conferă chiar o uşoară aură de mister ştiinţific. Practica mondială a dovedit că este mult mai convenabil să se lucreze cu nişte coeficienţi empirici, parametri determinaţi exclusiv experimental, decât să se construiască filozofii ştiinţifice ale căror corespondenţe cu realitatea sunt, uneori, doar simple expresii onirice. Scopul încercărilor pe platformele de testări seismice este de a simplifica la maximum, în mod acoperitor, dar pe criterii exclusiv ştiinţifice, modul de evaluare a acţiunilor dinamice şi de distribuţie a eforturilor în diversele categorii structurale, pentru o proiectare rapidă, eficientă şi în parametrii de siguranţă ceruţi şi nu cel de a construi norme de proiectare şi de execuţie care să rivalizeze cu tratatele ştiinţifice de specialitate.

Iată alte două referiri exemplificative (considerate pur şi simplu aleator din cele câteva sute identificate) asupra unor incosistenţe ale normativului P.100-1/2006. Acest cod ar fi trebuit să constituie un punct de reper fundamental în relaţia cu alte coduri, iar elaborarea lui să fie făcută cu responsabilitate şi coerenţă, în contextul unei dezbateri naţionale eficiente, efective şi nu formale, fără a fi expuse în public vanităţi agresive şi acţiuni vindicative pe cât de inexplicabile, pe atât de inutile.

În capitolul 5.3.4.2.2., la aliniatul (6) se precizează că dacă „raportul între înălţimea liberă a unui stâlp din beton armat şi înălţimea secţiunii transversale este mai mic decât 3, atunci întreaga lungime a stâlpului se consideră zonă critică şi se va arma în consecinţă." Nicăieri în normativ nu sunt făcute nici un fel de alte precizări referitoare la ponderea în structură a unor astfel de elemente şi la alte măsuri colaterale de siguranţă ce se impun a fi considerate. În capitolul 9.5.2, aliniatul (2) al SREN 1992-1-1:2004 se prevede că, în zona suprapunerilor armăturilor longitudinale ale stâlpilor din beton armat, procentul de armare este limitat la valoarea maximă de 8%! De asemenea, nu se fac alte precizări, restricţii, observaţii sau trimiteri la alte prevederi. La momentul redactării articolului, în Iaşi se aflau în plină execuţie ansambluri de construcţii pentru care aceste excepţii au devenit practic o regulă considerată cât se poate de firească. La unele clădiri, stâlpii realizaţi din beton de clasă C.40/50, cu dimensiuni ale secţiunilor transversale de 80 x 80 cm şi o înălţime liberă de 2.70 m, sunt armaţi cu 28 de bare cu diametrul de 32 mm, rezultând practic un procent de armare total de 7.03% pe zona de suprapunere, porţiune care se întinde pe aproximativ... 70% din lungimea liberă a elementului! Orice observaţie inginerească nu s-a putut impune nici uneia dintre replicile exprimate prin sute de decibeli, precum şi argumentului conform căruia ştampilele sunt elemente de certitudine ale unei autorităţi ştiinţifice supreme.




Iată o altă lacună, considerată de către autorii codului a fi, probabil, nesemnificativă. Normativul nu prevede în mod explicit că rosturile seismice trebuie să fie libere, acest fapt reieşind însă din context în paragraful în care se precizează că structurile trebuie să oscileze liber (independent) sub acţiuni seismice. Din păcate, se constată tot mai frecvent că în aceste rosturi se introduce polistiren expandat cu rol de cofraj pierdut, ba chiar a polistirenului extrudat! Acest material are o particularitate specifică de comportare, în cazul în care, în timpul unei acţiuni seismice, două clădiri apropiate oscilează în defazaj şi se produce inevitabil coliziunea acestora, forţele de impact se transmit aproape integral prin polistiren direct structurilor, rolul de amortizor al acestuia fiind practic nul. Şi oricine poate testa această proprietate de senzitivitate la şoc care este, ca fenomen, similar pompării aerului dintr-o pompă, de exemplu: aplicarea unei forţe cvasi-statice, va conduce la o deformare evidentă a polistirenului chiar şi de 40%, dar o simplă lovitură de pumn aplicată cu o intensitate net superioară valorii care a produs deformaţia anterioară, nu va produce o deformaţie mai mare de 3-5%. Efectele structurale dramatice ale acestei neglijări au fost confirmate şi experimental şi pe modele numerice (Olesea Nesterenco, C. Aanicăi, 2009). Tot aici trebuie menţionată ca extrem de gravă următoarea precizare din acest normativ – art. 4.6.2.6, aliniat (2): „În cazul în care rosturile seismice separă tronsoane cu caracteristici dinamice şi constructive similare [deci nici măcar identice! – n.b.], acestea [rosturile seismice – n.b.] pot avea dimensiuni stabilite din condiţia de rost de dilataţie-contracţie.” Trei tronsoane de clădire alăturate cu aceeaşi arhitectură şi structuri de rezistenţă (să zicem) identice (nu „similare”!) pot fi considerate ca având „caracteristici dinamice similare”?! Şi aici mă simt obligat să reformulez puţin această întrebare: adică, sub o acţiune seismică toate cele trei clădiri vor avea exact aceeaşi distribuţie a încărcărilor, unda seismică va fi aplicată perfect şi nu se vor înregistra defazaje oscilatorii? În opinia mea, perfecţiunea este o eroare a naturii. Iar natura nu greşeşte!




Şi, în final, revin la două foarte grave aspecte de fond.

În primul rând, se constată la marea majoritate a normelor o aberaţie conceptuală de-a dreptul şocantă: fiecare capitol şi chiar subcapitol are definiţii speciale pentru unii termeni utilizaţi, de multe ori aceştia având o cu totul altă semnificaţie într-un alt capitol, ca să nu mai mai spun de corespondenţa cu alte norme! Se va pricepe oare vreodată că măcar codurile de proiectare trebuie să fie echivalentul unui limbaj de programare, cu notaţii, terminologii şi explicitări unice?!


În al doilea rând, trebuie evidenţiat un alt inadmisibil exces: toate normele actuale abundă chiar cu frivolitate de termeni generici, evazivi şi chiar ridicoli în exprimare, care au ca rezultat nu numai interpretări greşite, ci şi abuzuri de aplicare: „se va prevedea suficientă armătură pe secţiune”, „elementul trebuie să aibă suficientă capacitate portantă”, „se recomandă ...”, „este bine să se...”, „de regulă...” ş.a.m.d. Tot generică este şi exprimarea „ancorarea stâlpului [la structurile metalice – n.b.] se va calcula la capacitatea portantă a secţiunii acestuia [...]”. Care capacitate portantă: cea limită de comportare elastică a secţiunii, cea de plasticizare integrală a acesteia?! În paranteză fie spus, a dimensiona un ancoraj la momentul plastic corespunzător secţiunii transversale a unui stâlp, efort multiplicat la rându-i cu un factor de siguranţă supraunitar, este cel puţin neverosimil în cazul unei hale obişnuite cu structură metalică şi dezvoltată pe un singur nivel.


Şi se poate continua pe foarte multe pagini, dar cred că doar cele câteva exemple, fortuit considerate, au fost suficient de relevante.


3. Codurile de proiectare şi normativele nu trebuie să fie tratate ştiinţifice


Implementarea Eurocodurilor şi armonizarea sistemului normativ şi legislativ românesc cu cel european a avut ca rezultat o schimbare fundamentală nu atât a terminologiei ştiinţifice şi a notaţiilor specifice, dar chiar şi a filozofiei de proiectare şi de abordare a problemelor, de analiză structurală şi de dimensionare etc. Ce s-a obţinut după acest program de armonizare? Normative şi coduri de proiectare de sute şi mii de pagini care rivalizează cu cele mai sofisticate cărţi şi tratate ştiinţifice, care includ în acelaşi timp şi exemple de calcul ce pot fi interpretate ca având caracter de normă, orice altă soluţie tehnică inginerească validă, dar neconformă exemplelor putând fi contestată ca fiind în afara cadrului legal aprobat. S-a deturnat practic sensul de normativ, de cod, de reglementare tehnică! Normele, normativele sau codurile de aplicare ar trebui să fie rezultatul cercetărilor în domeniu şi trebuie să se concretizeze prin coeficienţi şi măsuri de siguranţă. Teoriile trebuie să se facă numai în contractele de cercetare, în lucrările ştiinţifice, în studiile, analizele şi dezbaterile tehnice din cadrul manifestărilor ştiinţifice şi toate acestea trebuie să aibă ca punct de convergenţă exclusivă propuneri extrem de sintetice de modificare a unor parametri de siguranţă. În prezent, este foarte simplu pentru orice avocat de nota 5 să conteste orice lucrare se execută în construcţii (cum au şi fost chiar ameninţări pe această temă!), dar România încă mai stă în picioare după toate cutremurele care au trecut tocmai pentru că nu avocaţii le-au construit, iar siguranţa structurilor nu s-a dezbătut în sălile de judecată, ci numai între ingineri.


România are amplasamente cu situaţii diverse de risc, dar peste jumătate din teritoriul acesteia este expus acţiunilor seismice severe. Şi, apropo, cred că este cazul să se schimbe modul de abordare al acestei situaţii: România este o ţară cu certitudine seismică şi nu cu risc seismic! Singura noastră problemă constă în faptul că nu prea ştim când vin aceste cutremure, dar suntem aproape siguri că periodicitatea şi mai ales magnitudinile unor astfel de acţiuni excepţionale le pot include în categoria dezastre naturale, că ele nu sunt atât de rare cum sperăm şi că o proporţie deloc nesemnificativă a populaţiei a avut nefericirea să traverseze cel puţin două astfel de catastrofe pe durata unei vieţi normale.


Pentru marea majoritate a construcţiilor amplasate pe teritoriul României, acţiunile normale de exploatare se suprapun, cu diverse ponderi, cu acţiunile seismice. Dimensionarea structurilor de rezistenţă se face în baza unor diagrame de eforturi înfăşurătoare determinate de diverse combinaţii şi distribuţii probabile ale acţiunilor exterioare. Tocmai acesta şi paradoxul proiectării construcţiilor: niciodată nu vom şti cu adevărat care este combinaţia de eforturi la care trebuie dimensionat un element structural, pentru că întotdeauna vom face evaluarea distribuţiei de eforturi în structura de rezistenţă. Niciodată nu vom şti nici distribuţia de frecvenţe, nici acceleraţiile reale în amplasament (amplificate sau reduse de diversele stratificaţii geologice sau de eventuale construcţii din proximitate), nici direcţiile reale de acţiune, nici dimensiunile şi excentricităţile reale ale elementelor structurale, nici caracteristicile mecanice reale ale elementelor din beton armat, de exemplu. Nimic din toate astea, absolut nimic, ci numai valori estimative! Şi cu toate acestea (încă!) reuşim să proiectăm şi să construim durabil şi eficient. Iar acum suntem determinaţi de normele actuale să facem farmacie şi să recalculăm şi la a n-şpea zecimală consecinţele şi redistribuirea eforturilor în structură din cauza unei devieri de la verticală cu 3 până la 5 mm, posibil a se întâmpla pe înălţimea unei clădiri de 40 m amplasată într-o zonă activă seismic!


Activitatea de proiectare lucrează şi va lucra pentru mult timp cu incertitudini. Mă îndoiesc că vom reuşi să dispunem curând (poate chiar şi zeci de ani!) pentru o structură existentă sau, şi mai greu, pentru una care urmează a fi realizată, de caracteristicile mecanice şi geometrice exacte ale acesteia, de o reală distribuţie şi intensitate a acţiunilor exterioare, mai ales a celor cu caracter excepţional. Şi în aceste cazuri, în care este atât de evident că se lucrează numai cu aproximaţii, de ce
norme acceptă sau impun modele matematice foarte sensibile la acţiuni extrem de severe cum sunt cele seismice, pentru care sunt necesare verificări şi calcule efectuate cu o precizie farmaceutică, desfăşurate pe zeci de pagini, în baza unor metodologii de analiză pe cât de stufoase, pe atât de inutile?! De ce, de exemplu, pentru construcţiile obişnuite amplasate în zone active seismic normele nu ar putea cuprinde câteva serii de variante de soluţii optime ale îmbinărilor elementelor structurale metalice (grindă-stâlp, îmbinări de coamă, grindă principală-grindă secundară etc.) pentru care să fie necesare doar nişte verificări minime (începând chiar cu rapoartele privind geometria îmbinării) şi care au rezultat ca optime din calcule, analize numerice şi, în special, în urma testelor experimentale? Pentru orice alte soluţii particulare codurile trebuie să fie mult mai permisive în preluarea informaţiilor din diverse lucrări ştiinţifice, teste experimentale proprii etc.

Europa occidentală îşi permite, poate, să lucreze cu precizia firului de păr pentru că amplasamentele clădirilor nu sunt expuse unor acţiuni atât de severe cum sunt cele specifice teritoriului României: temperaturi extreme de la iarnă la vară, încărcări foarte mari din zăpadă, terenuri dificile şi foarte dificile de fundare, vânturi puternice şi chiar tornade în ultimii ani, seisme şi altele. Poate părea paradoxal, dar tocmai în aceste zone atât de agresive din punct de vedere al acţiunilor exterioare normele trebuie dramatic simplificate, cu explicitări şi precizări clare, lipsite de orice ambiguitate, care să cuprindă relaţii suficient de simple şi acoperitoare de verificare. Dacă din aplicarea unor relaţii simplificate de calcul rezultă că, în comparaţie cu o analiză „farmaceutică”, se constată majorarea cantităţii de material cu 5-7%, fie chiar şi cu 10%, pentru unele elemente sau îmbinări, creşterea semnificativă şi certă a gradului de asigurare pe ansamblul structurii chiar nu contează? Este chiar preferabilă obţinerea unui grad de asigurare a structurii la limită evaluat în urma multiplicărilor a zeci de coeficienţi ale căror semnificaţii fizice sunt fie irelevante, fie greu cuantificabile?


Iată un alt aspect care a determinat dispute serioase. Execuţia lucrărilor de construire se face cu respectarea toleranţelor precizate de proiectant sau/şi a celor acceptate ca maximale de catre normativele în vigoare. Depăşirea acestor limite înseamnă o neconformitate inacceptabilă care este cel puţin sancţionabilă contravenţional. De ce normele de proiectare prevăd verificări şi chiar analize neliniare complexe, în care excentricităţile şi abaterile dimensionale sunt cu mult mai mari decât cele admise prin normele de execuţie? Acestea ar putea fi doar nişte cazuri particulare când neconformităţile respective nu mai pot fi remediate şi este necesară reanalizarea structurii. Da, dar plecând de la o situaţie reală şi nu în baza unor prevederi impuse care ar putea să nu determine neapărat un răspuns structural nefavorabil.


Şi o ultimă observaţie la acest capitol: actualele norme sunt atât de restrictive, încât realizarea unor construcţii înalte sau cu caracter de unicat cum sunt, de exemplu, cele din China, Malayesia, Japonia, coasta de vest a SUA şi altele – zone extrem de active seismic – practic nu pot fi realizate în România dacă ar trebui să fie executate după actualul sistem normativ şi legislativ românesc. Dacă în România continuăm să avem încă incertitudini în plan ştiinţific şi probleme serioase de sintetizare concretă a acestor concluzii în normele de proiectare, atunci să fie preluate integral normele corespunzătoare din alte ţări cu tradiţie şi prestigiu (SUA, Japonia, Noua Zeelandă etc.) şi nu să fie amalgamate incoerent, sub pretextul specificului naţional. Este nu numai un semn de onestitate, ci un semnal că se doreşte cu adevărat un progres real.


Cred că a venit timpul, totuşi, să se înţeleagă că un nivel ştiinţific exagerat, o detaliere excesivă şi necorelată a normelor, precum şi menţinerea caracterului general de ambiguitate şi de provizorat exprimat într-o limbă aproximativă şi într-un limbaj atehnic vor conduce implacabil şi suficient de dramatic la efectul invers, cel de regres economic şi intelectual, care să determine niveluri incerte ale siguranţei investiţionale. Majorarea coeficienţilor de siguranţă, ca şi reducerea nejustificată a acestora, fără a ţine seama de rezultatele cercetărilor în domeniu are implicaţii extrem de importante în domeniul siguranţei naţionale, iar jocul de-a „uite norma, nu e norma” (a se vedea şi „Hotărârea de Guvern de aplicare experimentală a Normativului P.100/1-2004” – fără precedent în lume!) se impun a fi responsabilizate, chiar şi prin sancţiuni severe dacă acest mod de acţiune se dovedeşte a avea efectele scontate.


4. Responsabilizări efective şi eficiente


După cum s-a precizat, în prezent există sute de mii de pagini de norme, standarde, normative, coduri etc. etc. ale căror costuri de procurare frizează anormalul, în condiţiile în care nimeni nu poate fi absolvit de culpă prin invocarea necunoaşterii legii. În condiţiile schimbării radicale a filozofiei de proiectare, a terminologiei, a posibilităţilor de analiză structurală extrem de complexe şi avansate, de câţiva ani multă lume se întreabă, retoric, din păcate cum se întreabă într-un număr din 2010 şi un editorialist al Revistei Asociaţiei Inginerilor Proiectanţi de Structuri: „Ce se întâmplă cu inginerii din generaţiile ’60, ’70, ’80 sau chiar ’90? Generaţii care sunt active. Mai au acestea capacitatea de a înţelege, de a asimila noile concepte, astfel încât experienţa lor să nu fie pusă la îndoială?” Cu atât mai mult cu cât şi Legea 10/1995 privind calitatea în construcţii prevede că inginerul are obligaţia să se autoinstruiască permanent.


În condiţiile existenţei în prezent a unui volum uriaş de informaţii, restricţionarea verificărilor şi expertizărilor la un număr redus de specialişti este total neproductivă şi nu poate prezenta garanţii de aplicare a unor soluţii structurale optime, novatoare şi în deplină siguranţă. Cred că se impune cu maximă stringenţă atât necesitatea rediscutării formei generale şi a metodologiilor de asigurare a calităţii proiectelor la nivelele de performanţă impuse de lege, cât şi a condiţiilor de asumare a responsabilităţii efective şi a calităţii actului tehnic şi decizional ale semnatarilor documentaţiilor. Şi realitatea impune mai degrabă o simplificare responsabilă a condiţiilor de atestare şi în nici un caz aplicarea unor criterii de exigenţe utopice care nu vor reuşi să determine saltul calitativ necesar.

 
Sub un mare semn de întrebare stă acum, din păcate, deontologia profesională şi credibilitatea elaboratorilor de norme: după numai doi-trei ani de la intrarea în vigoare a unor documente oficiale aceştia propun din nou modificarea lor, unele chiar în forme radicale. Revistele de specialitate conţin cu relativă constanţă articole în acest sens şi sunt îngrijorător de ample, la loc de frunte fiind, evident, unul dintre normativele strategice – P.100/1-2006. Cred că acest normativ a bătut toate recordurile de dezbatere din lume pe această temă şi culmea este că fiecare variantă nouă este cu mult mai perfectibilă ca anterioarele! Iar dimensiunile acestuia sunt cu adevărat biblice: totalizează peste 1000 de pagini cu toate anexele, modificările, completările etc. Asta e: de când se studiază preponderent literatură anglo-saxonă s-a cam uitat că suntem latini la origine şi că străbunii noştri aveau o vorbă simplă: „non multa, sed multum”.

Un control total din partea autorităţilor statului este cu adevărat imposibil, dar prin aparentele simplificări şi printr-o reformă legislativă reală şi totală în domeniul construcţiilor s-ar creşte atât responsabilizarea, cât şi calitatea şi siguranţa lucrărilor de construire. Inspectoratul de Stat în Construcţii, într-adevăr, nu are echivalent în structura organizatorică a ţărilor din spaţiul european, dar specificul sistemului legislativ românesc, condiţiile deosebite de amplasament şi de acţiuni extreme asupra construcţiilor, prestigiul de autoritate reală şi eficienţa sa în ce priveşte menţinerea calităţii şi a siguranţei lucrărilor de construcţii au fost clar dovedite în decursul timpului, situaţia prezentă impunând mai degrabă extinderea unor categorii de atribuţii şi în nici un caz restrângerea lor într-un mod atât de drastic şi de nejustificat. Din păcate, restructurările organizatorice din luna septembrie a anului 2008 şi a celor ulterioare au creat o stare confuzională inadmisibilă.


Şi iată că, până la urmă, s-a întâmplat şi în România!


În luna februarie 2009 la Oradea a avut loc un accident tehnic extrem de grav, poate unul dintre cele mai grave de până acum de pe teritoriul ţării. Nu prin consecinţe şi dimensiuni, ci prin iresponsabilităţile efective şi decizionale. Acesta ar trebui să fie un semnal uriaş de alarmă pentru toată lumea, inclusiv pentru autorităţi. A fost posibil să se întâmple dintr-un complex de situaţii, dar în primul rând din cauza unei „proiectări” pur şi simplu aberante. A afirma că acel imobil avea o structură de rezistenţă raţională este pur şi simplu o blasfemie! Era un amalgam de grinzi cu zăbrele sau cu inimă plină, dispuse aleator într-o structură în cadre (?) din beton armat şi pe care rezemau planşee (tot din beton armat) realizate pe profile de tablă cutată (!) şi ale căror continuităţi structurale cu grinzile erau practic inexistente!



În nici un caz nu se poate afirma că ambiguitatea normelor sau tranziţia către normele armonizate cu cele europene ar fi fost cauza unei astfel de tragedii. Iresponsabilităţile totale ale celor îndreptăţiţi să valideze astfel de aberaţii structurale trebuiau observate în timp util sau să poată fi semnalate de oricine chiar, fără a fi considerat defetist sau altfel. În construcţii, angajarea responsabilităţii semnatarilor unor proiecte trebuie să aibă nişte limite: nu se pot expune direct vieţile oamenilor unor riscuri uriaşe sub pretextul asumării unei responsabilităţi unice, având drept calităţi principale impetuozitatea vocală şi orgoliul agresiv, uneori acestea fiind şi exclusive, şi care, ulterior producerii unei catastrofe, autorul culpei să exclame simplu „Aceasta a fost o soluţie nefericită” şi asta în cazul în care nu se găseşte un expert care să argumenteze că, pe lângă imprevizibilele stihii ale naturii, mortul are şi el partea lui de vină. Evident că, noi, ca români, avem şi talentul deosebit de a trece uşor în extrema cealaltă şi, sensibilizaţi de acest caz, vom demara cu alertă maximă ca foarte necesară şi urgentă şi elaborarea unui Eurocod special pentru proiectarea coteţelor de găini.





















Şi la Iaşi au fost descoperite – din fericire, la timp! – câteva cazuri extrem de îngrijorătoare şi s-a reuşit evitarea unor mari tragedii. Una dintre acestea ar fi putut avea consecinţe cu adevărat dramatice. În luna mai 2006, urmare a unui control periodic privind legalitatea emiterii autorizaţiilor de construire la ansamblul de locuinţe „Green Park”, am constatat că deşi proiectele care se aflau deja în execuţie aveau documentaţia tehnică legal întocmită, conformarea structurală de ansamblu părea să fie în totală contradicţie cu normele în vigoare. Am insistat pentru demararea imediată, din oficiu, de verificări foarte amănunţite care au confirmat faptul că gradele de asigurare ale imobilelor nu se înscriau în valorile minime admise. După adoptarea deciziei de a opri lucrările de execuţie şi de a impune expertizarea tehnică a imobilelor începute şi a proiectelor celor ce urmau să fie realizate, toate clădirile – în număr total de 19, ce vor cuprinde în final un număr de peste 3500 de locatari! – au fost reproiectate integral şi au fost schimbate fundamental multe dintre soluţiile tehnice iniţiale. Se poate spune, acum, că atunci a fost o şansă cu adevărat providenţială!


Până în luna septembrie a anului 2008 încă se mai puteau lua decizii radicale prin doar două fraze simple cum a fost cazul anterior. În prezent, reconfigurările organizaţionale făcute sub diverse impulsuri, mai mult sau mai puţin personale, au creat o altfel de realitate paralelă, deloc confortabilă. Având ca argument şi un material documentar atât de important emis de către Federaţia Internaţională de Beton în anul 2003, proiectantul unei clădiri cu cinci etaje amplasate în Iaşi s-a considerat acoperit şi în plan ştiinţific de o eroare banală, extrem de gravă, făcută în la modelul matematic de calcul. De data aceasta, nu s-a mai putut face nimic şi clădirea a fost realizată întocmai după indicaţiile proiectantului. Şi, din păcate, acolo lucrează în prezent circa 700 de tineri specialişti de înaltă calificare!















Pierderea independenţei decizionale şi de control a Inspectoratului de Stat în Construcţii prin subordonarea acestuia Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, restricţionarea severă a posibilităţilor de intervenţie imediată şi din oficiu a specialiştilor în domeniu pentru evitarea producerii unor accidente tehnice şi foarte multe altele, pot avea consecinţe economice nebănuite, de o gravitate extremă chiar. În preambulul motivaţional al O.U.G. 44/2010 publicat în Monitorul Oficial – Partea I nr. 323 din 17 mai 2010 privind trecerea Inspectoratului de Stat în Construcţii din subordinea Secretariatului General al Primului Ministru în subordinea M.D.R.T., una dintre fraze fundamentează cât se poate de explicit acest frison: „ţinând seama de faptul că între concluziile actelor de control — aflate în responsabilitatea I.S.C. şi deciziile privitoare la politicile şi strategiile publice în domeniul amenajării teritoriului, urbanismului şi dezvoltării durabile a teritoriului — aflate în responsabilitatea Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului — pot să apară discordanţe […] se aprobă trecerea Inspectoratului de Stat în Construcţii …” etc.


5. Bilanţ


La inaugurarea platformei seismice de 140 tf de la Iaşi, care a avut loc prin anul 1967, dacă nu mă înşel, a participat în calitate de invitat şi regretatul profesor Thomas Paulay din Noua Zeelandă. Investiţia era prima din Europa şi a doua în lume la momentul respectiv. Înainte de testare, profesorul Paulay îl trage de mânecă pe unul dintre colaboratorii lui şi îi spune doar atât: „Vezi? Trebuie să ne facem şi noi una. Urgent!” Şi au şi făcut-o, iar în foarte scurt timp neozeelandezii au devenit repere mondiale în domeniul ingineriei seismice. Au căpătat o identitate de referinţă!


În România zilelor noastre se poate spune că plaja de riscuri este uriaşă, unele mai importante decât altele. Poate că acest apel va fi considerat ca nefiind de o foarte stringentă necesitate, iar reformarea radicală a întregului sistem reglementativ din domeniul construcţiilor să mai poată aştepta vreo 50 de ani şi că, peticind pe ici, pe colo, în modul caracteristic autohton, vom reuşi, probabil, să mai fentăm sorţii, încă o dată, la următorul seism, într-un mod suficient de acceptabil. Întrebarea este ce mai avem de pierdut!? Păi, mai nimic. Un fleac: doar identitatea şi prestigiul nostru de ingineri constructori. De care România chiar a fost mândră cândva, la scară mondială.


Referinţe bibliografice:

 
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (2009), Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti

FIB - Fédération internationale du béton, Task Group 7.3 (2003), Seismic Design of Precast Concrete Building Structures: State-of-art Report, Published by FIB


Olesea Nesterenco, C. Aanicăi (2009), Analiza efectului polistirenului extrudat din rostul seismic la impactul a două clădiri învecinate în timpul unei acţiuni seismice, Simpozionul Naţional “Tendinţe actuale în dezvoltarea construcţiilor şi urbanism", Iaşi, 20-21 noiembrie 2009


[Articol publicat in volumul lucrărilor simpozionului comemorativ "70 de ani de la cutremurul de pământ de la 10 noiembrie 1940. Implicaţii asupra fondului construit existent", organizat de U.T.C.B. si Centrul Naţional pentru Inginerie Seismică şi Vibraţii, Bucureşti, 10 nov 2010]
P.S. - La circa o săptămână de la finalizarea articolului de mai sus am primit informaţia că, în timp ce noi filozofăm penibil şi luăm la mişto cea mai frumoasă meserie din lume, alţii îşi văd de treabă şi aruncă pur şi simplu în aer industria mondială a construcţiilor: chinezii au realizat în numai 46 de ore (!) structura metalică a unui hotel de 15 etaje (amplasat într-o zonă activă seismic!), iar finisajele interioare şi exterioare au durat 90 de ore.

[Nota bene – Aţi observat bine, “clădire” sau “construcţie” sunt substantive feminine şi, ca orice femeie care se respectă, este normal ca finisajele sa ia ceva mai mult timp decât creaţia primară, nu?]

Privind imaginile uluitoare de mai jos nu pot să mă abţin să nu fac două mici comentarii. Pe de o parte, acest fapt dovedeşte că am perfectă dreptate când susţin că normele de proiectare pentru zonele seismice trebuie substanţial simplificate şi în nici un caz detaliate în modul aberant la care s-a ajuns în prezent. În al doilea rând, este cât se poate de evident acum ce creiere încâlcite, ce apucături deformate, ce priviri îmbăţoşate şi, mai ales, ce minţi înceţoşate am ajuns să avem de ne complicăm viaţa în halul ăsta şi nu mai suntem capabili să găsim astfel de soluţii simple şi raţionale. Acest exemplu dat de chinezi ne dovedeşte cu perfectă claritate că sistemul legislativ şi normativ românesc din domeniul construcţiilor a atins deja o formă paranoid-paroxistică specifică autodistrugerii.









4 comments:

  1. Bravo ! Ar fi util sa continui, pe-ndelete, cu explicatii, argumente, exemple, etc.

    ReplyDelete
  2. E foarte bun punctul tau de vedere. Chiar ma uitam ca am avut de calculat un stalp metalic urmand eurocode3 si iti spun ca este inuman. Iar proiectantul de rezistenta al acelei cladiri din Oradea chiar nu stiu ce sa spun. Chiar nu gasesc cuvinte.

    ReplyDelete
  3. Felicitari, Cezar. Ar trebui si mai sistematizat-ca sa aiba unii rabdare sa citeasca. Poate o bibliografie mai lunga si exemple mai numeroase si explicate.
    I.Vlad

    ReplyDelete
  4. Articol VALOROS .Subscriu și pot adăuga elemente de detaliu aferente temei analizate. Felicitări !

    ReplyDelete