"...When you run so fast to get somewhere,
you miss half the fun of getting there..."
(David L. Weatherford - "Slow Dance")

Monday, 28 December 2015

Politica tocului de uşă în ţara lui Orwell (I)

"La început n-a fost nimic.
Apoi Dumnezeu a făcut lumina şi a văzut că lumina e bună.
Şi tot nimic n-a fost.
Da, dar măcar acum se vedea mai bine!"

Acest articol a fost început de peste un an de zile. Am avut de foarte multe ori intenţia să-l abandonez, exclusiv din cauza profundului dezgust resimţit la descrierea a doar câtorva imagini ale mizeriei morale, a inculturii şi a lipsei de scrupule cu care s-a desăvârşit o monstruozitate cu pseudo-valenţe academice. Recenta tragedie de la Facultatea de Hidrotehnică m-a convins că sunt dator să fac acest efort, chiar dacă ar putea fi mult prea târziu pentru a mai schimba ceva, deşi încă mai cred că este posibil. Tăcerea mea şi a altora ne poate face părtaşi morali şi la această posibilă crimă. Nu cred că l-am cunoscut şi nu ştiu nici acum nimic despre viaţa lui, dar nu atât printre rândurile articolelor din presă, cât mai ales în comentariile cititorilor am simţit mărturii cutremurătoare. Stresul de a nu putea finaliza un contract de mare valoare ştiinţifică şi financiară nu este nicicum de neglijat, dar cu adevărat insuportabile pot fi permanenta demoralizare, sabotare şi denigrare, stări ce te pot aduce în situaţii impredictibile. Iar supremul protest ales ca soluţie finală, chiar în faţa biroului său, spune foarte multe, mai multe decât orice comunicat de coafare a realităţii. Şi infinit mai mult decât cei care "au fost permanent aproape de el". Unul mai inocent ca altul.
https://www.flickr.com/photos/adrianserghie/21221100058/
De multe ori, uitându-mă pe harta lumii, m-am întrebat dacă mai există vreo ţară ca România, naţie care să-şi fi distrus sistemele de învăţământ şi de asigurare a sănătaţii cu aşa o eficienţă şi satisfacţie masochistă. În decembrie 1989 structura medicală era oricum băgată în comă de comunişti, dar azi, după 26 de ani de "reforme", spitalele dau impresia şocantă a unui Halloween perpetuu.
Motivul pentru care, atunci când vine vorba de educaţie, se face o distincţie clară între sistemul preuniversitar şi cel universitar este doar pentru că amplitudinile şi structurile psihopatologice sunt specifice, deşi ambele segmente au depăşit cu mult limita inferioară a dezastrului.
Fabuloase teze de doctorat pot fi scrise pe această temă! Învăţământul de stat primar, gimnazial şi preuniversitar e mai apocaliptic ca în anii '90. În ciuda interdicţiilor legale explicite, nu cred că este şcoală în ţară la care părinţii să nu "contribuie" (cu sume deloc neglijabile!) la fondurile clasei şi la cel al şcolii, la mobilarea şi echiparea sălilor, a laboratoarelor... Mai apoi, la fiecare început de an şcolar, se constată că totul dispare ca într-o gaură neagră, invariabil şi inexplicabil. De câte jaluzele şi perdele are nevoie un învăţător de şcoală primară? Cine mănâncă scaunele, băncile şi cuierele? Toţi se fac că nu văd, nimeni nu mai îndrăzneşte să protesteze pentru că ştie că-i va fi urgisit copilul din secunda următoare în care părintele întoarce privirea. În ultimii 25 de ani, nu s-au mai construit în oraşele mari nici şcoli şi nici licee noi, deşi supraîncărcarea acestora este evidentă. Programul şcolar în trei schimburi, cu "ore" de 35-40 de minute, a devenit cât se poate de "natural".
- Ce-aţi spus, domnu'? Bioritm? Are creierul varză şi adoarme copilul la ore? Păi, dacă nu-ţi convine, ia-ţi, mata, acasă, ceasul biologic şi şcoleşte-ţi-l după stele!
O recentă statistică releva că peste 40% dintre tinerii de până la 18 ani sunt analfabeţi funcţional. Am de multă vreme certitudinea că expresia neaoşă românească "te duci bou şi te întorci vacă" nu are echivalent în nici o altă limbă. Sau, altfel spus, ciclurile preuniversitare fac, de fapt, doar introducerea în patologiile specifice sistemului de învăţământ, cele din învăţământul superior fiind de aceleaşi tip, diferind doar prin dimensiunile groteşti şi prin caracterul (uneori!) mai persuasiv al manipulărilor diabolice şi lipsite de orice scrupule.
Două au fost motivele esenţiale care m-au obligat să-mi exprim punctele de vedere ce urmează. Deşi ambele subiecte par a fi nesemnificative (în plan socio-profesional) şi total diferite unul în raport cu celălalt, ele au un punct de convergenţă: politica imbecilizării.
Unii economişti au lansat ideea că ar exista un model numit „teoria scurgerii”, a cărei esenţă poate fi rezumată astfel: „ceea ce fac eu este indispensabil, ceea ce faci tu este inutil”. Conform acestei teorii, inegalitatea disproporţionată bazată pe acest principiu va ucide capitalismul. Deşi îl consider mai degrabă o stare patologică, sunt de acord că modelul poate fi extrapolat multor domenii, cel al învăţământului superior fiind cât se poate de relevant. Ar fi sinistru să-i creditez cu un aşa nivel ridicat de inteligenţă şi să le atribui acest mod de manipulare conştientă, întrucât este uşor de recunoscut vechea tehnică securistă de antrenament pentru dezvoltarea reflexelor Pavloviene: le-arăţi banul, salivează şi o calcă şi pe mă-sa.
Pe posturile locale TV au fost prezentate (inclusiv în reluări ale emisiunilor) câteva interviuri acordate de nişte invitaţi (era să le zic "personalităţi") ale căror opinii gomoase erau aproape identice în ceea ce priveşte nivelul de pregătire a absolvenţilor facultăţii de construcţii:
- Noi pregătim studenţii pentru antreprenoriat.
Ba, mai mult, într-un alt bavardaj, se insista asupra ideii că „se încearcă înfiinţarea unui Master la care să se predea (euro)normele şi standardele referitoare la încercările de laborator”. Trist de ridicoli în faţa unor spectatori în cunoştinţă de cauză! Puţini ştiu că experienţa persoanelor respective este nulă exact în domeniile în care aceştia afirmă că excelează ca specialişti, ei nepracticând un minut măcar în specialităţile respective! Deh, cine nu ştie, învaţă pe alţii! Culmea penibilului a fost depăşită la o emisiune în care un astfel de protagonist ajunsese la un gen de curs rapid despre armarea elementelor din beton armat, fapt ce m-a făcut să-mi imaginez cum ar fi arătat oare Jamie Oliver predând un curs televizat de mecanică auto?! Măcar de-ar fi avut carisma lui Jamie...!
O a doua „întâmplare” e mult mai amară ca prima. Acum vreo 2-3 ani, pe un site de socializare, după doar câteva linii de dezbatere pe o temă publică, oarecum banală în comparaţie cu "bombele" zilnice din presa autohtonă, discuţia „patinează” în altă direcţie. Brusc, fără o legătură evidentă cu subiectul, o puştoaică, exaltată de temperatura discuţiei, îmi lansează o acuză directă, din adâncul viscerelor:
- Sunteţi generaţia care aţi distrus ţara! Din cauza acestei generaţii s-a ajuns în halul ăsta etc. etc.”
Am încercat să-i explic că şi-a îndreptat total greşit otrăvurile, că generaţia la care sigur dorea să facă referire este cea cu mai bine de 8-10 ani mai mare decât a mea (adică exact cea ureadnicului ce-o montase în funcţie!) şi că nu mă simt deloc confortabil să fiu asociat acestei tagme turpide, în condiţiile în care sunt unul dintre cei poziţionaţi exact la polul opus. A încercat să lase impresia unei rapide reveniri, bâiguind un fel de stranii scuze retorice pe care mi se pare că le-am zărit în fracţiunea de secundă în care click-ul a redus la zero zgomotul respectivei. Chiar sunt curios cât de tare mai latră acum pubera din umbra oblăduitorului borfaş cu pompoase titluri academice?!
Deşi a trecut ceva vreme, tot îmi răsună în tâmple implacabila dejecţie şi nu pot trece nici peste această ofensă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu m-ar mira să aflu că această politică de învrăjbire, de manipulare şi de asmuţire cu furie oarbă a unei găşti asupra oricui îndrăzneşte doar să nuanţeze o altă idee, este rezultatul unei mutaţii genetice ale uneia dintre cele mai distructive generaţii din întreaga istorie a României. Nu am motive să mă disculp de ceva anume, pentru că nu mă simt vinovat cu nimic, ba dimpotrivă! Mă simt doar obligat moral să marchez adevăraţii vinovaţi de ignobilele abuzuri, ale căror infecte mecanisme ne-au prăbuşit pe toţi sub limita suportabilului, prin slăvirea exacerbată a apogeului crasei submediocrităţi şi afişarea printr-o indecenţă burlescă a noilor standarde de mizerie morală.

În orice ţară din lume, cariera academică este considerată a fi mai înaltă decât orice funcţie în stat. Universitatea nu înseamnă doar munţi de teorii şi aplicaţii şi creiere stoarse. Lumea academică se formează şi creşte în jurul celui mai de preţ tezaur: al curiozităţii şi al visurilor. Onestitatea este o trăsătură esenţială de caracter, în lipsa căreia, identitatea profesională şi personală devine nulă. Progresul este imposibil în absenţa credibilităţii şi consider ca fundamentală această ipoteză în explicarea dezastrului românesc. Minciunile şi jumătăţile de adevăr au fost bazele sistemului "educaţional" românesc, ce a schimonosit extrem de eficient întreaga societate. După peste 25 de ani de democraţie originală, România deţine recordul mondial de imoralitate la toate nivelurile sociale, iar sistemul educaţional a contribuit din plin la atingerea acestei "performanţe". Dar despre construirea falsurilor şi manipularea rezultatelor ştiinţifice de către "autorităţile" universitare, voi povesti într-un articol următor.
Victor Hugo spunea că acela care deschide uşa şcolii, o închide pe cea a puşcăriei. Asta într-o ţară normală, dar la noi, se pare că unii nu fac câtuşi de puţin diferenţa între ele şi, pentru aceştia, a le face pe amândouă constituie chiar un titlu de mare glorie. Învăţământul românesc de toate gradele merge din prost în dezastruos, iar speranţele de o revenire măcar la „normalitatea” de dinainte de 1989 este deşartă. Una dintre breslele cele mai calamitate de „reformele” cele mai stupide şi dirijate în interese pur personale sau de clan este şi cea din domeniul construcţiilor. Nici o economie din lume (sănătoasă la „cap”, evident!) nu-şi poate face proiecţiile bugetare şi de dezvoltare strategică prin excluderea celor două ramuri fundamentale: agricultura şi construcţiile. Mie, cel puţin, îmi este imposibil să concep un astfel de stat. Poate părea greu de digerat, dar haosul incalificabil din întreg sistemul românesc (economic, educaţional, politic etc.) a fost elaborat cu foarte mare grijă de nenumăraţi imbecili veroşi şi/sau de megaescroci fără frontiere. Deşi puţine, s-au dovedit a fi fost esenţiale cazurile în care au fost promovate cu celeritate iniţiativele unor semineuronali. Imaginaţia bolnavă a unora era completată astfel de minioni retarzi sau analfabeţi funcţional ce nu şi-au dorit decât orgasmicul confort personal. Atât şi nimic altceva. După ei, potopul!

"Ignorantia legem non excusat"
(Ignoranţa nu scuză încălcarea legii
traducere pentru cei obişnuiţi doar cu limbile comune)
 

În primii ani de facultate eram cam la fel de bezmetic ca marea majoritate a studenţilor de ieri, de azi şi, din păcate, chiar şi de mâine. Ca mai orice absolvent de liceu, care visează cai verzi pe pereţi, se instalase o cruntă dezamăgire după primul an de studiu, mai ales că mă convinsesem destul de repede şi că secţia de "Geologie" de la Universitatea "Al. I. Cuza" nu era nici pe departe ceea ce credeam eu. Comunismul devenise atroce, era mai rău ca într-un lagăr. Iarna, temperatura din camera mea nu cred că a trecut vreodată de +7 grade Celsius în ultimii ani ai deceniului 8. În sălile de curs, temperaturile erau uneori mai mici şi decât cele de afară! Doar bancurile politice ne mai înfierbântau şi ne mai ţineau în viaţă:
          - Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece?
           - Apa caldă!

Deşi mâncarea era un lux, securiştii n-au îndrăznit să introducă şi la Iaşi pâinea pe cartelă. Erau prea mulţi studenţi aici şi nu voiau să şi-i ridice în cap. În localităţile mici, dacă nu veneai cu mâncare de acasă, mureai de foame. Totul era pe cartelă, exclusiv pentru rezidenţi. Când mergeam prin munţi căram în rucsaci ca demenţii o băcănie întreagă, pentru că nu puteam cumpăra nimic de nicăieri. Era un mod parşiv de a reduce plimbările prin ţară. "Knowledge is power.” Securiştii nu erau proşti, erau doar nişte nevertebrate băloase. Cum au rămas, de altfel, până în ziua de azi.
          “- Studentul nu trebuie să fie mai deştept decât tocul de la uşă!”
Ieşisem de la un seminar şi am auzit printre uşi cum era "dăscălit" un foarte tânăr cadru didactic de către un altul, cu oarece vechime. Se întâmpla la doar câteva zile după ce tocmai mi se revelase inegalabila frumuseţe şi nobleţe a meseriei de inginer constructor. La-nceput am zis că o fi vreun banc prost, dar aveam să văd, mai apoi, că erau prea multe zile în care mergeam la şcoală numai ca să avem de unde veni. Şi ce frustrant era să îngheţi inutil câte 12-14 ore în sălile de curs! Devenisem şi eu, ca şi majoritatea colegilor, mai dezamăgiţi decât fuseserăm la începutul studenţiei.
Teroarea frigului a dispărut oarecum pe neaşteptate. În mai puţin de două săptămâni zăpada se topise. După luni întregi de lapoviţă şi cer înnorat, în sfârşit ieşise soarele! Şi nu era boare de vânt! Urma un curs de 4 ore de "Fundaţii speciale". Sufletele noastre tânjeau cu disperare după o gură de aer de primăvară. Şi “ne-am băgat picioarele” şi am chiulit în masă de la curs. Cum se spune, i-am “tras un tun” profesorului Silion. După 2-3 zile, într-o pauză, profesorul vine la noi şi ne spune, cu acelaşi zâmbet inegalabil pe buze, doar atât:
           - Ştiţi, avem foarte mult de recuperat şi nu mai avem timp, pentru că s-au pierdut şi cele 4 ore de săptămâna aceasta. Ce ziceţi? Puteţi veni să recuperăm duminica asta cursul pierdut?
Nu s-a făcut prezenţa, dar mă întreb şi acum dacă în acea duminică a îndrăznit să lipsească cineva.
Stranii patologii am văzut în cei aproape 30 de ani de când urmăresc evoluţia unor dascăli cu astfel de atitudini divergente, dar efervescenţa inegalabilei tragicomedii a fost dată de cei lipsiţi de orice identitate, prezenţe ambientale cvasi-haotice (uneori efemere) ce oscilau între nişte repere numai de ei înţelese.
La doar şase zile de la împuşcarea lui Ceauşescu, tovarăşul Ion Iliescu a dat semnalul hotărâtor al construirii unui stat modern: în baza Decretului nr. 27 din 31 decembrie 1989, se înfiinţează "Comisia de calitate în construcţii". Exact ce lipsea României în acele momente, în rest, toate erau perfect puse la punct! Doar calitatea ce ne cam omora, în rest eram şi suntem tari, nenicule! Şi uite că-i chiar aşa: a trecut un sfert de secol şi sectorul de construcţii încă mai respiră.
Distrugerea şcolii de construcţii, mai ales a celei din Iaşi, s-a desfăşurat, în principal, pe două planuri distincte:
- primul a fost cel de pseudo-specializare prin ridiculizarea identităţii profesionale,
- iar, al doilea, prin modificarea şi submediocrizarea agresivă şi abuzivă a programelor curiculare.

No comments:

Post a Comment