Radonul are 39 de izotopi, dar cel mai stabil dintre ei este Radon-222, cu timpul de înjumăţire cel mai mare (3.823 zile). Deși particulele alfa (nuclee de heliu) sunt eliberate cu o energie foarte mare (5.59 MeV), nu ele sunt cele care interacționează puternic cu țesutul pulmonar, ci produsele de descompunere ale radonului, care sunt elemente solide (poloniu, bismut şi plumb), fiind, la rândul lor, radioactive. Acestea se fixează de ţesutul pulmonar, provocând leziuni grave în timp, reprezentând un risc major de dezvoltare a cancerului de plămâni. Radonul, un gaz practic inofensiv, este unul dintre cele mai dense dintre gazele nobile. Este inodor şi incolor – deci insesizabil –, având, în condiţiile obişnuite de temperatură şi presiune, o densitate de circa opt ori mai mare decât cea a aerului. Este solubil în apă, dar mult mai solubil în lichide organice şi apare, urmare a procesului de difuzie sau de transport, ca o exahalaţie a scoarţei terestre prin crăpăturile şi fisurile rocilor. Ingestia de lichide contaminate sau spălarea cu apă cu concentraţii mari de radon nu prezintă riscuri directe, întrucât radiaţia de tip alfa (particulele de heliu) nu penetrează nici măcar epiderma, însă inhalarea gazului, în doze mărite şi repetate, reprezintă un factor major de risc de dezvoltare a unor tumori pulmonare datorită procesului natural de dezintegrare în produse radioactive secundare, aceasta fiind şi una dintre explicaţiile unor astfel de patologii la persoane care nu au fost expuse unor noxe recunoscute ca determinante (fum de ţigară, formaldehide, particule de azbest ş.a.).
