Piramide, betoane şi... exploratori

Sunt convins că nici măcar în ţara sa natală, numele jurnalistului şi scriitorului francez Robert Gaillard (1909-1975) nu este prea frecvent citat – ca să mă exprim într-un mod optimist –, darămite pe alte meleaguri. Prezentarea, în cele ce urmează, a unei foarte scurte biografii a acestui extrem de tenace explorator şi foarte fin observator nu este câtuşi de puţin forţată, ci a fost făcută în primul rând pentru a evidenţia pertinenţa, acurateţea şi onestitatea unor întâmplări şi ipoteze mai puţin obişnuite pe care Gaillard le-a împărtăşit în scrierile lui şi care, din păcate, au fost deseori considerate ca nesemnificative.
Ignorarea acestor detalii a fost determinată probabil şi de numărul mare al romanelor scrise care au indus impresia de superficialitate, deşi acestea includeau evidente experienţe trăite aievea în numeroasele lui peregrinări pe mapamond, doar că exigenţele comerciale cereau o uşoară “cosmetizare”.

Cu greu se găsesc ceva informaţii despre Robert Gaillard. Wikipedia prezintă în doar câteva cuvinte personalitatea lui şi trece imediat la impresionanta listă de romane, aventuri istorice şi jurnale de călătorii (peste o sută (!), numărul exact al scrierilor lui nefiind sigur). Un “Portrait de Robert Gaillard” ceva mai detaliat este făcut de un blogger – Oncle Paul – pe site-ul "Mystère Jazz".

Fascinat îndeosebi de misterele Americilor Centrală şi de Sud, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Robert Gaillard îşi împlineşte aproape imediat unul dintre visele cele mari ale lui din tinereţe, acela de a străbate pădurile amazoniene pe urmele incaşilor şi ale triburilor de nimeni ştiute. Între anii 1945 şi 1949 pleacă în America de Sud într-o expediţie care, pe drept cuvânt, poate fi asemuită unei cruciade prin durata şi imensitatea spaţiilor străbătute. Cine ştie câte ceva despre pădurile amazoniene îşi poate imagina cu uşurinţă temerara aventură demnă de cartea recordurilor: a străbătut jungle virgine, a reuşit să intre în contact cu triburi extrem de violente sau care nu au avut nicicând vreun contact cu... “lumea civilizată”... Este clar că a dovedit cel puţin o pasiune nebună pentru cunoaştere, energie mai mult decât suficientă ca să-i întreţină visul de a duce până la capăt ce şi-a propus. În 1949, la scurt timp de la încheierea expediţiei, "Éditions André Martel" îi şi publică cei “40.000 kilomètres d'aventures”. Cum spuneam, puţini aventurieri au reuşit să şi descrie cu atâta pasiune şi măiestrie visele lor trăite cu maximum de intensitate, secundă de secundă şi care să reţină, în vâltoarea evenimentelor (nu de puţine ori aproape dramatice!), detalii (aparent!) nesemnificative.

Imediat după revenirea din expediţie, tot în 1949, la 5 august, Robert Gaillard devine co-fondator al companiei de produse chimice şi farmaceutice “Trans World Trading Co., S.A.” amplasată în Port-au-Prince, Haiti, companie care este condusă, în prezent, de către cei trei fii ai săi.

Serge Gaillard, Robert Gaillard, Lesly Brandt

Unul dintre jurnalele de călătorie de mare succes atât pe plan internaţional, dar şi la noi în ţară, a fost "La forêt les dévora" (Éditions Fleuve Noir, 1962) ce a fost tradus şi publicat în România de către Editura Meridiane în 1983 în colecţia “Delfin” cu titlul "I-a înghiţit pădurea".

Gaillard este atras în mod special de o călătorie spre izvoarele Amazonului, în scopul descifrării misterelor unei legende potrivit căreia, la izvoarele fluviului trăieşte un trib migrator cu "păr de foc", foarte agresiv, ale cărui atacuri sunt practic imprevizibile. Chiar şi în prezent printre băştinaşi există puţini martori pentru a putea fi culese informaţii concrete şi detaliate. O simplă căutare pe net vă “va revela” faptul că în Peru şi în pădurile braziliene sunt numeroase triburi izolate sau total necunoscute lumii şi care au fost filmate şi fotografiate chiar între anii 2007-2010. De exemplu, BBC reuşeşte să surprindă în 2007 câteva imagini din elicopter cu membrii unui trib izolat din pădurile braziliene, iar la 1 februarie 2011 mass-media prezintă imagini cu un alt trib necunoscut.

Legendele din zonă spun că tribul oamenilor cu “păr de foc” este descendentul unor "zei coborâţi din ceruri din care de foc, de aceea au şi părul de foc". Aceştia au o înălţime peste medie (circa 180-190 cm), pilozitate facială pronunţată, spre deosebire de localnicii băştinaşi ale căror bărbi sunt aproape inexistente, au trăsături mai apropiate de fizionomiile caucaziene şi un limbaj de comunicare total diferit de cel al triburilor băştinaşe. Gaillard nu reuşeşte să ajungă până la izvoarele Amazonului, abandonează aventura după ce reuşeşte să străbată, dacă-mi aduc bine aminte, mai bine de 4000 km în amonte, pentru că întâmpină dificultăţi extrem de mari, riscuri de a fi chiar ucis de unele triburi canibale, dar şi datorită stării materiale şi financiare precare.

Pe drumul spre izvoare, ultimul dintre ghizii columbieni care mai avusese curajul să rămână cu el are neşansa de a face o infecţie la o măsea. Datorită căldurii excesive şi umidităţii de 100%, în mai puţin de 24 de ore columbianul aproape ca intră în comă. Gaillard vâsleşte singur cu disperare aproape 3 zile în amonte până reuşeşte să ajungă la un trib. Se îndreaptă fără şovăire către unul dintre maluri pe care se zărea construit ceva ce semăna a debarcader. Nu apucă să amareze şi să asigure vasul că un grup de indigeni sar în barcă şi îl iau practic pe sus pe ghidul columbian, ducându-l într-o colibă. Aproape imediat îşi face apariţia şi şeful tribului care, surpriză!, îi spune într-o spaniolă destul de corectă că sunt urmăriţi de oamenii săi de circa trei zile, de când au intrat pe teritoriul lor, că ştie de problemă şi o va rezolva rapid şi optim. După schimbul obişnuit de amabilităţi, Gaillard află că şeful de trib este chiar unul dintre reprezentanţii minorităţilor locale în parlamentul brazilian şi, atenţie, aceasta se întâmpla în anii imediat de după al doilea război mondial. Cum am spus, ghidul a fost luat literalmente pe sus şi dus direct la şaman care avea deja pregătită o pastă dintr-un amestec de liane, compoziţie pe care o aplică local cu o baghetă din lemn. Pacientul se calmează în scurt timp, iar după circa o jumătate de oră măseaua este extrasă aproape fără durere cu doar... două degete de către acelaşi vraci al tribului, drenajul puroiului făcându-se practic natural, salvându-i astfel viaţa nefericitului. La plecare, ce are loc doar după câteva ore, după împrospătarea proviziilor de hrană şi apă potabilă, Gaillard, cu reflexul de fost asistent al unui profesor de biologie, cere şefului de trib câteva mostre din plantele respective ca ierburi de leac în caz de necesitate. Acesta din urmă refuză categoric, spunându-i că dacă nu ştie cum să le folosească, plantele acelea pot chiar să-l omoare, dar acceptă să-i demonstreze cele spuse. Şeful tribului dă imediat ordin să se pregătească nişte oase mari de porc sălbatic pe care le înfăşoară complet în într-un amestec de plante numai de şaman ştiute şi, în final, îl leagă într-un pachet compact cu câteva frunze de banan. După doar două ore, Gaillard desface din curiozitate frunzele respective şi constată că oasele s-au facut practic... terci!!! Unele dintre fragmentele care păreau a fi întregi deveniseră extrem de friabile, transformându-se în pulbere la o simplă atingere, altele erau ca o pastă groasă. Şi atunci Gaillard îşi aduce aminte că, la plecare, şeful de trib i-a spus simplu: "strămoşii noştri ştiau să înmoaie până şi piatra!"

La scurtă vreme de la lecturarea cărţii (să fi fost prin '84...'85), frunzărind în grabă revista “Magazin”, atenţia îmi este atrasă de o ştire scurtă, ce părea a fi mai degrabă rătăcită într-o zonă cu caracter de mozaic informaţional. Se spunea acolo că nişte cercetători ruşi au descoperit ceva extrem de interesant în structura pietrelor din care au fost realizate piramidele de la Gizeh, şi anume că au fost găsite grăunţe de polen şi fragmente vegetale. Singura explicaţie plauzibilă, spuneau cercetătorii respectivi, ca aceste elemente vegetale să fi ajuns în acea formă în blocurile de piatră era ipoteza conform căreia pietrele respective au fost aduse mai întâi într-o stare vâsco-plastică (similară mortarului sau betonului zilelor noastre) care să permită turnarea sau modelarea lor în diverse forme. Astfel se poate explica şi "montarea" imenselor blocuri de piatră (unele dintre ele în greutate chiar de peste 20 de tone!) şi mai ales faptul că îmbinarea acestor blocuri este realmente perfectă, nefiind posibilă introducerea în rosturi nici măcar a unei foi de hârtie! Daca piramidele nu par atât de uluitoare, atunci templele şi constructiile incaşe şi mayaşe sunt cu adevărat stupefiante prin precizia absolut perfectă de "montaj" a unor blocuri cu forme geometrice aleatoare şi cu care s-au realizat suprafeţe continue şi plane!

Şi iată acum o ştire foarte interesantă. Ginger Krieg Dosier, o tânără arhitectă, asistentă în cadrul Universităţii Americane din Sharjah din Emiratele Arabe Unite, izolează şi cultivă o bacterie non-patogenă pe care reuşeşte să o “determine” să sintetizeze sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, într-o anumită compoziţie a mediului de cultură, un precipitat de calciu! Scopul? Nimic mai simplu: producerea de cărămizi cu proprietăţi mecanice identice sau chiar superioare celor arse în cuptoare, cu un minim de consum energetic, cu aplicabilitate în zone defavorizate economic şi cu resurse naturale specifice minime sau chiar inexistente. Deocamdată, singurul dezavantaj îl reprezintă faptul că durata de întărire a acestor cărămizi este mare – circa 7 zile –, timp necesar dezvoltării culturii de bacterii şi procesului fizico-chimic specific, dar se speră ca în curând, urmare a continuării cercetărilor, să se reuşească reducerea semnificativă a duratei de producţie.

Pentru această reuşită, a producerii de biocărămizi, Ginger Krieg Dosier a fost recompensată cu prestigiosul premiu “Metropolis Next Generation Design Prize”

De altfel, conceptul nu este chiar nou, dacă ne gândim la chirpicii autohtoni ce se realizează de cel puţin câteva sute de ani pe meleagurile noastre dintr-un amestec de argilă, paie (de grâu, orz, ovăz etc.) şi… balegă de vacă! Balega de vacă este confirmată ca fiind un component de bază în producerea de EcoFaeBricks, un concept pentru care o echipă a unei universităţi din Indonezia a primit un premiu de 25,000$ în cadrul unui concurs organizat în 2009 de către Haas School of Business (University of California, Berkeley, USA).

Un alt grup de cercetători din cadrul Departamentului de Biotehnologie a Universităţii Thapar din India confirmă faptul că un fenotip mutant al bacteriei Sporosarcina pasteurii (cunoscută anterior sub numele de Bacillus pasteurii) determină un proces de biomineralizare substanţial îmbunătăţit, ce poate avea ca aplicaţii practice imediate închiderea fisurilor elementelor structurale ale construcţiilor din beton armat.

Fisurile elementelor structurale din beton armat dau mari bătăi de cap cercetătorilor de zeci de ani de zile, dovedindu-se a fi o problemă încă foarte dificil de rezolvat. De curând, un grup de cercetători belgieni şi olandezi au anunţat că speră ca în maximum patru ani să realizeze un beton care-şi va închide singur “rănile”, prin includerea în compoziţia acestuia a unor bacterii ce se vor “trezi singure la viaţă” în momentul în care se produce o fisură, acestea declanşând procesul de biomineralizare specific exclusiv sub acţiunea factorilor de mediu.

Plecand de la calităţile şi proprietăţile geopolimerilor, cercetătorii americani au şi ei preocupări în direcţia producerii unui beton “eco”, dar şi cu înalte performanţe structurale, însă nu deţin monopolul în acest domeniu pentru că şi cercetătorii iranieni ai Facultăţii de Inginerie Civilă din cadrul Universităţii din Teheran lucrează la obţinerea unor super-betoane, de ultra-înaltă performanţă, pentru realizarea anvelopelor de protecţie a centralelor nucleare.

Şi pentru că veni vorba de betoane de înaltă performanţă, cred că ştirea ce urmează este una dintre cele mai senzaţionale în domeniu. Profesorul Franz Josef Ulm (MIT), unul dintre cercetătorii de elită pe plan mondial în domeniul ingineriei civile, a anunţat de curând realizarea unui beton de înaltă densitate a cărui durată de viaţă ar putea fi între... 16,000 şi 20,000 de ani! (Franz Josef Ulm: "What's the matter with concrete?")

Cel mai interesant aspect este faptul că acest beton a fost creat mai întâi... matematic, pe calculator, pentru definirea structurii moleculare a acestuia fiind necesari trei ani de cercetări teoretice. După stabilirea şi verificarea modelului matematic s-a trecut la încercarea realizării şi a modelului fizic, proces care a durat circa doi ani, dar în final s-a reuşit şi se poate spune pe drept cuvânt că această realizare de prestigiu va avea un impact uriaş pentru întreaga omenire şi va revoluţiona practic totul. Este o certitudine că vom asista poate mai curând de cât ne-am fi aşteptat la schimbări absolut fundamentale atât în plan politico-economic, cât mai ales socio-cultural. Şi să sperăm că în bine...

Revenind la misterele piramidelor, dacă se va adeveri faptul că realizarea lor a urmat un procedeu similar biocărămizilor (şi această ipoteză pare a fi din ce în ce mai plauzibilă), tot mai rămân multe întrebări al căror răspuns va fi extrem de greu de găsit, două dintre ele fiind fundamentale: de către cine şi, mai ales, în ce scop au fost ele făcute?

Şi acum vă rog să vă rezervaţi 15 minute să urmăriţi excepţionala miniconferinţă a profesorului Franz Josef Ulm ţinută în anul 2009 şi intitulată Breaking the Wall of Concrete Pollution.