Era o toamna superbă de sfîrşit de octombrie. Ne treziseram suficient de dimineaţa, ca oricine doarme la cort. Nici nu apucase să se ridice ceaţa foarte bine, ca eram deja pe drum spre vîrful Coziei. După circa o ora de înnoptat printre miasmele olteneşti de neconfundat ale periferiei Călimăneştiului, cu nările ‘nămolite de praful de pe marginea şoselei şi supuse veşnicului şi insatiabilului supliciu urban de conservare prin mumificare cu fumul, fumurile şi parfumurile şoferilor de toate felurile, intrăm oarecum brusc într-o pădure superbă de fag. Ceva nu e în regula, dar nu ne dăm seama ce anume!?
