Era o toamna superbă de sfîrşit de octombrie. Ne treziseram suficient de dimineaţa, ca oricine doarme la cort. Nici nu apucase să se ridice ceaţa foarte bine, ca eram deja pe drum spre vîrful Coziei. După circa o ora de înnoptat printre miasmele olteneşti de neconfundat ale periferiei Călimăneştiului, cu nările ‘nămolite de praful de pe marginea şoselei şi supuse veşnicului şi insatiabilului supliciu urban de conservare prin mumificare cu fumul, fumurile şi parfumurile şoferilor de toate felurile, intrăm oarecum brusc într-o pădure superbă de fag. Ceva nu e în regula, dar nu ne dăm seama ce anume!?
Aha! După vreo 200 de metri realizăm ca maşinile abia dacă se mai aud şi suntem singuri. şi totuşi mai e ceva ciudat, cam straniu... Mă opresc din mers, mă opresc şi din respirat şi mai uit în jur: pustiu şi o linişte incredibilă! Fagii toţi în pielea goală! Cu doar o zi sau doua înainte, o brumă de plumb topise complet şi instantaneu frunzisul arborilor. Nici o urma de frunza în nici un fag! Picioarele erau afundate pînă la genunchi într-o mare infinită de frunze zbircite, coscovite şi răsuci în ele însele ca nişte uriaşe sarmale din foi de varză. Mii de sulite inerte izvorau din covorul de rugină şi parca se infingeau intr-un cer laptos, ca ofranda luminii diminetii. Soarele, inca ascuns dupa o culme de deal, abia reusea să razbata printre ramurile fragile ca să dezmorteasca ginganiile ce se adapostisera de gheata lunii şi negura noptii în patura de frunze creponate. Iau un brat de frunze şi il miros. în secunda urmatoare eram aproape lesinat de fericire intre un musuroi de furnici şi citeva gargarite care incercau cu ardoare sa-mi asalteze nasul printre frunze să se avinte spre inalturi. Chiar mă întrebasem, pentru o secunda, de ce naiba incearca să se ridice spre virfurile copacilor cind aici, jos, mirosul uluitor al toamnei opreste până şi curgerea timpului, iar infinitul inceteaza să mai existe pentru ca nu mai are sens. Oare ce alte cicluri de viata se pot incheia atit de maiestuos şi de imbatator ca padurile fag?
Cu greu reusesc să ma desprind şi cu lacrimi în ochi de invaluirea incandescenta şi atit de ametitoare a atingerilor onirice ale asternutului nostalgic. Hmm… cu siguranta ca ne mai asteapta ceva dupa colt! Pe cit de brusc am intrat în padure, pe atit de brusc explozia inmiresmata din prima poiana aproape ca ne opreste definitiv inaintarea. Demential! Stam în genunchi şi ne spălăm pe fata cu cele citeva picaturi din cea mai ramas din roua diminetii ce stau cuibarite aproape cu disperare în cupele minuscule ale busuoicului de munte: da, pacatosul de mine imi faceam rugăciunea de dimineata catre soare şi imi sfinteam trupul şi sufletul cu roua florilor de busuioc.
Ajungem în vârf dupa vreo 4 ore care păreau a fi fost doar citeva minute… Evident, ni se face foame. Constat ca uitasem briceagul (care era prevazut şi cu o lingurita) la poalele muntelui, în cort. Nu aveam cu noi decit un borcan cu o tocana de legume, o punga cu biscuiti Mirela şi o sticla cu apa. Erau anii de gratie ’80 cind în peregrinarile pe munte eram nevoiti să caram un intreg aprozar cu noi: cartofi natur, borcane cu zacusca sau tocana de legume şi conserve de “frijoles blancos con embutidos” – adica fasole alba cu cirnaciori refuzata la export. Altceva nu era. Ba ca să nu mai spun ca în rucsacurile noastre deseori era mincarea pentru o luna chiar a unei intregi familii de 4-5 persoane, desi excursia dura numai 7-10 zile. Dar altceva nu ne trebuia, mai ales cind şi muntele şi padurea prind drag de tine şi te hranesc din putinele, dar minunatele daruri pe care ti le ofera aproape la fiecare pas.
Caut un loc de popas de unde să pot admira cum se pierd în zare meandrele Oltului, ca un anaconda urias. Ma duc la cabana să imprumut o lingura. Am parte de una dintre cele mai stupide şi jenante intimplari din viata mea: dupa un interogatoriu de circa 10-15 minute (!), promisiuni şi garantii morale pentru ca materiale practic nu aveam ce oferi reusesc să obtin cu imprumut o lingura pentru 10 minute! Evident, cit timp am mincat, amfitrioana cu pricina a stat în pragul cabanei (cam la 60-70 m de noi) urmarindu-ne miscare cu miscare să nu fugim cu lingura! şi acum parca mai simt în git boabele de orez ale tocanei cu pricina. Clatesc lingura cu putina apa pe care o mai aveam şi o inapoiez multumind-i din suflet pentru ajutor, fara urma de ironie. Surprinzator pentru unii, poate, dar acum chiar voiam să scap cit mai repede, fara alte inveninari interioare ca să nu cumva sa-mi stric bucuria de fi ajuns atunci prin acele locuri. Cucoana ia lingura, se uita la mine, se uita lunga la lingura, o intoarce pe ambele fete să vada probabil daca nu o fi ramas vreun virus sau vreo bacterie ciudata şi cu o voce de parca ar fi mincat mustar cu frisca, imi zbarnaie printre dintii falsi de tinichea un “sa vă fie de bine” echivalent cu “să-ţi stea în gât, ca n-ai lasat şi tu citeva bucatele pe fundul borcanului, calicu’ naibii!”.
Ma intorc să-mi termin portia de biscuiti cu apa şi ne trezim în zona cu o tante de vreo 28-30 de anisori, imbracata (vorba vine) intr-o rochie alba cu niste bretelute spinzurate de umeri spre coate. Racoarea muntelui o obligase sa-si arunce pe umerii goi un prosop de baie, la fel de botit şi de fistichiu colorat ca şi imaginea blondei cu radacini de bruna prematur coscovita şi, cu un cutremurator de mare curaj, a pornit ca o gazela ranita-n ambele coapse spre marginea grohotisului să admire şi ea peisajul vaii Oltului. Pasea cu gratia unui cocostirc lesinat de foame, dind impresia c-ar vrea să plece inainte să ajunga: clampanea oripilata printre pietre dintr-un soi de pantofi-sandale - evident, tot albi -, fluturind, uneori, prosopul în aer cu brusca disperare, intocmai ca un rapidist bezmetic dupa un meci interetnic, în cautarea unui reazem fie el şi flotant. Dupa citeva secunde de mirare inutila, se intoarce catre noi, se aseaza pe vine ca o mamica grijulie şi incearca a ne iscodi cum am facut de-am ajuns noi până aici fara să ştie părintii nostri (!). Trec total indiferent peste remarca cu pricina şi, entuziasmat, încep a-i povesti periplul nostru prin micul colţ de rai, aratându-i pe hartă locurile în care sufletele noastre se confundaseră cu clipa invincibilă a eternităţii.
Gagica (sau cucoana, pentru cei mai sensibili) parea ca ne asculta cu mare atentie şi mirare, neindrazind să ingaime o vorba în cele circa 5-10 minute de povestiri inflacarate – probabil ca n-o fi stiut nici a vorbi macar sau a gindi, cine mai poate sti acum. Facusem o foarte scurta pauza cit să inghit o farima de biscuit şi o vad ca să inalta incet, ca un pelican care se ridica de pe oua, valurind prosopul ca pe un mic drapel în zefirul cald al miezului de zi, şi cu mainile sub laptariile relativ remarcabile, suiera, intr-o grimasa ca o pareza asimetrica, o fraza care-mi va ramine mereu ca o rana vie:
- Hm!... E o dambla şi asta! şi cu o piruetă de cocota să deşira crăcănat-împrăştiat spre cuibul mecanic în care Zînel îşi fuma ţigara de după. Sau în loc de…
Da, asa e: doamna sau domnisoara cu pricina ori era un profet, ori ma blestemase, pentru ca damblagisem instantaneu… Multe ore nu am mai putut scoate o vorba…
Da, şi eu, şi mai ales unii ca Sorin Baciu suntem o generatie de timpiti. în timp ce mai toti din jur fac afaceri şi bani grei, isi fac palate şi unii chiar cu mult mai tineri decit noi au deja mici imperii, niste damblagiti ca el cuceresc tot felul de spatii inutile: ba Kilimanjaro, ba Aconcagua, ba Elbrus, ba Dhaulagiri … în timp ce unii semeni de-ai nostri la numai 45 de ani isi asteapta pensiile pe bancile din Podu Ros, cu seninatati senile, Sorin lupta pentru visul lui din copilarie: Everestul.
In serile de vara, dupa cite o bataie cu iarba proaspat cosita sau dupa o indirjita “de-a v-ati ascunselea”, rupti de oboseala, zgiriati de spini, asudati şi plini de praf, ne suiam intr-o salcie din spatele blocului să ne adapostim de cohortele de tintari care ne napadeau din toate directiile. Din virful salciei, priveam luna şi vorbeam de OZN-uri, de fantome, de “omul negru şi masina care ia singe”, de animale ciudate, dar mai ales il ascultam pe Sorin (ca, deh!, era mai batrin cu doi ani ca mine!) cum visa la munti şi la expeditii pe tarimuri necunoscute, la civilizatii disparute...
Era deja în primul an de facultate la Geologie şi imi tot spunea să vin şi eu acolo să facem echipa. Tare mi-am dorit, dar cu nestiinta mea de atunci nu aveam curaj să indraznesc şi eram şi bombardat din toate partile cu idei de genul “ai să mori de foame umblind pe coclauri dupa cai verzi pe pereti”. şi am dat la Constructii şi fiecare s-a dus pe drumul lui.
Acum vreo 15 ani ma nimeresc pe la Piatra Neamt si, pentru ca mai erau citeva ore până la trenul spre Iasi, trec pe la el sa-l salut. Il gasesc pregatindu-si niste materiale pentru un drum prin judet în cautare de imagini pentru un pliant foto publicitar ce urma sa-l realizeze un tip de la Bucuresti. şi imi zice ca i-ar mai trebui pe cineva sa-l ajute să care luminile, cablurile şi sculele alea. Cum naiba să rezisti la o asa oferta de tentanta? Dupa zeci de km de serpentine intr-un Aro hirbuit, cu stomacurile intoarse pe dos de la duhoarea de benzina din masina, ne oprim undeva în Cheile Bicazului. Era aproape 12 noaptea. Banuiam ora, ca nu vedeam ceasul. Ma trezesc cu un rucsac de 40-50 de kile în spinare şi directionat spre ceva. Dupa o jumatate de ora de urcus în totala bezna incerc să inteleg de ce naiba e asa de grea ascensiunea. Singura lanterna era la Sorin care ne tot zorea spre o culme invizibila şi intangibila, explicindu-ne tandru cum ne impiedica burtile noastre de filfizoni de birou să ne bucuram de natura salbatica. Zeci de perechi de ochi pindeau din toate partile trei zanatici care pareau a se fi ratacit pe un tarim al groazei. Abia daca reuseam să mai scoatem cite o injuratura cind ne impiedicam ba de o creanga, ba de o piatra pe care ne era imposibil să o vedem în noaptea de smoala. Duceam mina exact în fata ochilor şi nu vedem nimic! în sfirsit ajungem. Il rog pe Sorin să lumineze putin calea să vad şi eu ce am urcat: nici azi nu stiu cum am putut urca un perete aproape abrupt cu acea enorma greutate în spate: ceea ce ma tot gidila la fata din cind în cind nu era altceva decit… iarba!
Sa regasesti noaptea intrarea în pestera (nu mai mare decit o masina) nu e o performanta: e simpla dragoste de munte!
Intram, luminam şi rămânem muţi de durere: din tavanul, ce fusese cândva parcă patul unui uriaş fachir, din care ţâşneau mii de stalactite filiforme de grosimea cel mult a unui creion, înclinate spre ieşire cam la 20-30 de grade de la verticală, de parca ar fi vrut să evadeze, nu mai rămăsese aproape nimic. Nişte idioţi au ras pur şi simplu cu bâtele peste jumătate din tavanul peşterii. Apoi şi-au facut un foc de tabară din nişte anvelope uzate, acoperind totul cu o mâzgă groasă, neagră, oribil mirositoare. Pe un culoar ingust descoperim doua cranii fosilizate de Ursus Spelaeus, avind cel putin citeva sute de mii de ani vechime. Aceiasi neghiobi au incercat să le desprinda nestiind ca le este imposibil. Nu au reusit decât să le distruga, fara a fi cistigat nimic în afara unei posibile conditii fizice. Am gasit aruncata o vertebra pe care am “imbaiat-o” ulterior intr-o rasina epoxy. Dupa peste 2 ore de fotografii din ce a mai ramas, iesim şi ajungem pe la 4 dimineata în Piatra Neamt . Nu tin minte daca am mai recuperat ceva de pe mine, totul era rupt, agatat sau murdar irecuperabil, din cap până în picioare. Dar nu-mi pasa de nimic, desi salariul de cadru didactic din vremea aceea (si de acum, de altfel) abia daca-mi ajungea pentru cheltuielile administrative.
Da, niste damblagiti care umblau dupa potcoave de cai morti…
Acum, iata-l pe Sorin singur cu “damblaua” lui! Nu stiu citi din lumea asta vor înţelege vreodată cu adevarat de ce urcă şi el pe Everest. Edmund Hillary a spus “pentru că există”. Da, şi de asta. Dar de fapt alpinistii nu urca pentru ei, ci pentru noi. şi Sorin şi altii ca el urca în special pentru cei carora un simplu drum din pat până la baie sau până la bucatarie este infinit mai greu decit a urca pe Everest. Sorin şi altii ca el sunt cei care ne dau gura de oxigen pentru clipa urmatoare. Fara ei am fi nu cu mult mai saraci, cit mai inutili. Sau poate ca nici nu am fi macar.
In timpul unei vizite a lui Ceausescu, toata lumea era indemnata să strige “Uraaaa! Uraaa!!!”. Un individ nu reactiona deloc şi statea tacut intr-o margine a grupului de agitatori. Un securist il zareste şi il intreaba destul de nervos de ce nu striga şi el cu toti ceilalti, iar tipul ii raspunde ca e ragusit şi ca nu poate striga, dar ca il asigura ca “ura” o are sincer şi adinc în suflet!
Coincidenta? Chiar acum pe Mezzo, John Mc Laughlin şi Trilok Gurtu metamorfozeaza intr-o simfonie de explozii sonore armonii indiene pe ritmuri de jazz-rock. Superba potriveala de momente…
Ce zicem? Aha… De suflet… Ca dureroase sunt vorbele fara suflet şi trist este uneori sufletul fara vorbe… Sorin stie ca şi eu şi multi din preajma lui suntem cu gindul şi inima linga el şi ca tremuram cu totii stiind ce uriasa sarcina si-a luat pe umeri. Stiu ca el nu are nevoie de cuvintele noastre de incurajare. Acesta e şi visul lui, cum este şi visul nostru deopotriva. Prin el urcam şi noi, ne cucerim pe noi insine şi ne izbavim de pacatele şi de rautatea celor din jur. E crezul lui! şi o face atit de firesc şi de natural de parca ar fi facut-o de cel putin citeva zeci de ori. Cind il privesti şi il asculti, totul pare simplu şi cit se poate de romantic. Dar în spatele acestei linisti stau mii de ore de pregatire fizica, tehnica, teoretica şi mai ales spirituala (chiar daca uneori e chiar si… spirtuala, dar cum altfel să sarbatoresti momentele de victorie şi de bucurie!?).
Aici, în Romania, totul e cumplit de trist, e din ce în ce mai trist şi mai innebunitor de groaznic şi de pustiu. E cumplit! Unii au ales să abandoneze definitiv "corabia" şi să o ia de la zero la o virsta la care unii dintre colegii lor incep sa-si evalueze pensiile şi sa-si numere nepotii.
Sorine, te invidiez teribil ca ai reusit să te refugiezi fie şi pentru un scurt rastimp în linistea Himalaiei, la izvoarele timpului şi ale universului spiritual. Nu stiu daca iti mai aduci aminte de un cintec superb din copilarie - “Up on the roof”:
When this old world starts getting me down,
And people are just too much for me to face—
I climb way up to the top of the stairs
And all my cares just drift right into space ...
[…]
...intr-o versiune mai noua aici interpretat de Peter Cincotti:
Sorine, fii sigur ca noi, aici jos, iti tinem pumnii şi iti citim blog-ul constant cu sufletul la gura, ca iti dorim din tot sufletul sa-ti implinesti visul, dar ca în fond, daca s-o intimpla să nu se poata, Everestul nu e altceva decit o bucata de piatra şi noi te vrem inapoi intreg şi la trup şi la minte. Mai ales ca te asteapta şi Larisa să o inveti cum să razbata în lumea asta mai salbatica şi decit junglele africane şi nepaleze. şi uite ca deja iti calca pe urme cu mare bucurie!
Mosule, ma duc să ma culc. Nu pentru ca ar fi asa de tirziu, dar maine e o alta zi în care probabil ni se va servi inca o lingurita sau un polonic din deja traditionalul rahat romanesc. Ca apa rece (sub forma de dusuri de toate formele) o luam lunea dimineata pentru toata saptamina. şi ni se recomanda din ce în ce mai des să avem creierul cit mai odihnit cu putinta. Asa de odihnit ca al sefilor nostri de toate gradele şi ierarhiile.
Cu greu am gasit minutele astea de ragaz ca sa-ti scriu rindurile astea pentru ca am incercat din rasputeri sa-mi descarc amarul şi umorile catre alte puncte de dezinteres.
Ce sa-ti urez în incheiere ca să nu fie atit de penibil ca până acum… Uite ca n-am picatura de inspiratie…
Fir-ar…!!! Am apasat din greşeală pe telecomandă! Ba nu! Stai ca am gasit! Sper că nu te superi că tocmai acum, în final, am sa-l plagiez pe Costy:
Sorine, “ESTI SUPER-TARE! TINEO TOT ASA!” [OTV, 30 apr 2010, ora 1.43]
Somn usor sau buna dimineata! şi să ai parte şi de vreme, dar şi de vremuri cit mai bune!
Iti uram noi toti "damblagitii" din Romania
No comments:
Post a Comment