O echipă de cercetători de la Massachusetts Institute of Technology au realizat un beton cu armatură dispersă obţinută în urma prelucrării deşeurilor organice ale abatoarelor. Volumul enorm de materiale organice rezultate în industria de prelucrare a cărnii reprezintă, în SUA, a patra sursă majoră de poluanţi ai solului după hidrocarburi, metalele grele şi pesticidele şi ierbicidele utilizate în agricultură.
Principala problemă cu care se confruntă constructorii este reducerea consumului de oţel pentru armarea betonului. Fibrele de oţel îmbunătăţesc proprietăţile betonului simplu, dar nici betonul cu o astfel de armătură dispersă nu poate înlocui betonul armat obişnuit, el putând fi folosit alternativ sau în completare, oferind multiple avantaje constructive şi economice. Plecând de la dezavantajele cunoscute, o echipă mixtă de chimişti şi ingineri constructori au obţinut o fibră proteică din prelucrarea reziduurilor organice rezultate în special în industria cărnii. Deocamdată, costurile de producere a fibrelor proteice sunt destul de mari, determinate de costurile de extragere a unor ingrediente cheie cu rol de catalizatori.
Ponderea majoră o reprezintă oasele şi ligamentele rezultate în procesul de industrializare a cărnii. Acestea se usucă la o temperatură de circa 180ºC până ajung la o umiditate de sub 15%, apoi se macină la o granulaţie de maximum 0.05 mm. Pulberea astfel rezultată se omogenizează prin centrifugare cu cazeinatul de calciu şi un alt ingredient, ce nu a fost dezvăluit, până la obţinerea unei vâscozităţi cinematice de circa 400 Stokes. Pasta astfel rezultată se introduce într-o cameră barică timp de 10 minute la o presiune de 4 atm, după care, concomitent cu scăderea treptată a presiunii şi expunerea materialului la un fascicul de radiaţie ultravioletă cu o intensitate de 30,000 W sec/cmp, se începe imediat procesul de trefilare şi acoperire cu o membrană de tip “sheepgut”. Sub acţiunea radiaţiei ultraviolete, cazeinatul de calciu şi ingredientul catalitic determină reacţia de cracare la rece şi de obţinere a unui compus proteic extrem de rezistent la acţiuni mecanice şi chimice, denumit fibrat de protocolesterol gamma-calcic. Cercetătorii precizează că membrana ce acoperă fibrele proteice astfel obţinute asigură o aderenţă de cel puţin 5 ori mai mare decât în cazul fibrelor de oţel, iar rezistenţa în timp este, teoretic, nelimitată datorită expunerii permanente la radiaţia ultravioletă solară care va determina cel puţin menţinerea proprietăţilor fizico-mecanice ale acestora.
Principala problemă cu care se confruntă constructorii este reducerea consumului de oţel pentru armarea betonului. Fibrele de oţel îmbunătăţesc proprietăţile betonului simplu, dar nici betonul cu o astfel de armătură dispersă nu poate înlocui betonul armat obişnuit, el putând fi folosit alternativ sau în completare, oferind multiple avantaje constructive şi economice. Plecând de la dezavantajele cunoscute, o echipă mixtă de chimişti şi ingineri constructori au obţinut o fibră proteică din prelucrarea reziduurilor organice rezultate în special în industria cărnii. Deocamdată, costurile de producere a fibrelor proteice sunt destul de mari, determinate de costurile de extragere a unor ingrediente cheie cu rol de catalizatori.
Ponderea majoră o reprezintă oasele şi ligamentele rezultate în procesul de industrializare a cărnii. Acestea se usucă la o temperatură de circa 180ºC până ajung la o umiditate de sub 15%, apoi se macină la o granulaţie de maximum 0.05 mm. Pulberea astfel rezultată se omogenizează prin centrifugare cu cazeinatul de calciu şi un alt ingredient, ce nu a fost dezvăluit, până la obţinerea unei vâscozităţi cinematice de circa 400 Stokes. Pasta astfel rezultată se introduce într-o cameră barică timp de 10 minute la o presiune de 4 atm, după care, concomitent cu scăderea treptată a presiunii şi expunerea materialului la un fascicul de radiaţie ultravioletă cu o intensitate de 30,000 W sec/cmp, se începe imediat procesul de trefilare şi acoperire cu o membrană de tip “sheepgut”. Sub acţiunea radiaţiei ultraviolete, cazeinatul de calciu şi ingredientul catalitic determină reacţia de cracare la rece şi de obţinere a unui compus proteic extrem de rezistent la acţiuni mecanice şi chimice, denumit fibrat de protocolesterol gamma-calcic. Cercetătorii precizează că membrana ce acoperă fibrele proteice astfel obţinute asigură o aderenţă de cel puţin 5 ori mai mare decât în cazul fibrelor de oţel, iar rezistenţa în timp este, teoretic, nelimitată datorită expunerii permanente la radiaţia ultravioletă solară care va determina cel puţin menţinerea proprietăţilor fizico-mecanice ale acestora.
POST SCRIPTUM:
ReplyDelete1. “CRACÁRE, cracări, s. f. Procedeu industrial de descompunere, la temperaturi şi presiuni înalte, a unui compus organic în molecule mai simple, folosit mai ales în industria petrolieră.” (DEX) Deci, cracare la rece nu există.
2. "Sheepgut" se scrie corect "sheep gut" şi înseamnă, evident,... maţ de oaie!
3. “Fibrat de protocolesterol gamma-calcic…” Mă gândesc ce-aş fi scris dacă, înainte de a publica “informaţia”, aş fi băut o singură bere. Asocierea stranie a colesterolului cu oasele mi-a venit în minte citind studiile conform cărora s-a constatat că un nivel crescut al fracţiunii LDL determină, de fapt, o scădere a densităţii oaselor.
4. Printre altele, procentul maxim admis de materii organice în beton este de 5%.
5. Recitiţi data postării… and enjoy! ;)
Diseminarea rezultatelor:
Din cei 100 de destinatari ai mesajului, 9 dintre aceştia au transmis calde mulţumiri pentru informaţiile transmise, 5 spunând că au transmis informaţia preţioasă mai departe. Alţi 12 şi-au exprimat verbal încântarea despre realizarea tehnică deosebită. Din cele circa 57 de vizualizari exclusive a ştirii postate pe blog nu am primit nici un feedback prin care să fiu “demascat”. Am avut şi două foarte interesante reacţii: un amic deja îşi făcea calcule cam cât ar costa realizarea unei investiţii pentru producerea unui astfel de “beton cu fibră proteică dispersă”, iar altcineva a declarat că a studiat chiar vreo 3-4 ore ce se întâmplă cu aminoacizii şi cu lanţurile de peptide şi cu etc. etc. şi ajunsese într-un blocaj şi nu înţelegea nu ştiu ce fixare sau reacţie chimică… Însă, de departe, cele mai faine au fost reacţiile a 4 specialişti din diverse domenii, dar care aveau cel puţin un punct de “contact” cu ştirea. Sper că nu le-au povestit, mai departe, şi studenţilor despre noua epocală descoperire!
După un astfel de bilanţ, se pare că trebuie să plec puţin din Iaşi, măcar până se mai calmează spiritele.