Exerciţiu de admiraţie

Aşa suntem noi, românii: trebuie să se întâmple câte o catastrofă ca să ne aducem aminte fie că suntem oameni, fie că mai sunt şi alţi oameni pe planeta asta... Dar unii oare chiar sunt oameni...?

Că a fost un cutremur teribil în Japonia nu era mare noutate, că a fost după el şi un tsunami, ei... asta începea să devină interesant pentru televiziuni. Firesc, după câteva luni s-a aşternut liniştea în mai toată presa despre cataclismul japonez. Ici şi colo dacă mai răzbătea câte o ştire, de regulă din categoria celor extrem de ciudate, care să amintească de drama cumplită. Într-o zi, nişte reporteri de la o televiziune locală s-au gândit să se plimbe prin târgul Ieşilor în căutare de niscai români pe care viaţa i-a dus pe meleagurile nipone pentru ceva vreme şi îşi puteau împărtăşi din impresii, atâtea câte mai rămăseseră. Reportajul, deşi relativ scurt, aluneca spre tradiţionala banalitate, cu fraze găunoase, cu impresii monotone, fără mesaj, fără mai nimic.

Dau să mă întind după telecomandă şi era cât pe ce să răstorn ceaşca de ceai. Şi în timp ce refac niţel ordinea firească a lucrurilor pe măsuţă, surprind ultimele frânturi dintr-un dialog cu un cadru didactic universitar de la Facultatea de Fizică a Universităţii „Al. I. Cuza”:
- Da, am fost chiar la Fukushima, la centrala nucleară pentru 6 luni. Atât a durat programul de cercetare. Evident, mi-aş fi dorit să fie mai mult...
- Aţi învăţat japoneză acolo?
- Nu pot spune ca am învăţat limba. Cât de mult poţi învăţa în şase luni când ai un program de cercetare de efectuat?! Dar mai ţin minte câte ceva, deşi sunt peste 15 ani de atunci.
- Şi ne puteţi spune şi nou ceva în limba japoneză?
- Cred că da, spune profesorul.

Se reculege pentru câteva momente şi exact în timp ce spune cele câteva silabe foarte vocalice înclină scurt capul, abia perceptibil, parcă într-un semn de salut foarte discret, încheind fraza cu un zâmbet la fel de suav ca parfumul unei flori de cireş.

- Şi ne puteţi spune şi ce înseamnă?
- Da, sigur. Asta înseamnă „ne străduim”.
 

Da, atât a rămas în minte şi în suflet profesorului de fizică la întoarcerea din Japonia, după doar şase luni de experienţă în Ţara Soarelui Răsare: cu o sublimă definiţie a vieţii. Străduinţa de a fi mai buni, mult mai buni: mai buni faţă de noi înşine, mai buni faţă de ziua de ieri şi mai ales mai buni faţă de tot ce ne înconjoară. Mult mai buni pentru ziua de mâine, cea a copiiilor noştri.

Aţi făcut vreodată vreun exerciţiu de admiraţie? Dacă nu, atunci aveţi ocazia acum. Dacă da, atunci bucuraţi-vă de încă un astfel de moment. Şi cu această ocazie veţi remarca uşor ce mii de ani (de) lumină ne despart pe noi de extra-tereştrii... niponi...

  Jiro Dreams of Sushi (2011)