DAPPP şi restu’ lumii

În România, WC-urile şi Palas-ul le găseşti foarte uşor, după miros; n-are nici un sens să întrebi, decât dacă eşti la o distanţă de peste 100 m de una dintre ele. Instituţiile publice, alea de stat, le identifici cel puţin după clanţele prăbuşite (sau inexistente) ale uşilor şi zecile de anunţuri şi de afişe lipite pe geamuri şi pe pereţi.

Caut cu privirea preţ de câteva secunde o tablă indicatoare a instituţiei. Renunţ imediat ce zăresc scris pe antetul uneia dintre hârtiile lipite haotic pe geamul uşii de la intrare: „D.A.P.P.P. – Primăria Municipiului Iaşi”. Ajuns în holul principal al fostului cămin de nefamilişti, mă opresc şi scanez mediul, aşteptând să fiu luat la întrebări de către tradiţionalul vajnic apărător al instituţiei, fiindcă cele 4-5 persoane ce păreau a fi „de-ale casei” şi care tocmai îşi intersectaseră drumurile, inclusiv cu cel al subsemnatului, păreau să nu mă fi zărit câtuşi de puţin. Tocmai când să mă îngrijorez de invizibilitatea mea (probabil şi din cauza semiobscurităţii specifice), aud nişte paşi de urs în spatele meu şi observ cu destulă greutate cum iese de sub scară o namilă de vreo 150 de kile, cu căciula dată pe ceafă, ce-şi etalează buricul enorm printr-o cămaşă de culoarea vântului turbat. După ce îşi suflecă mucii mă întreabă vigilent:
- Domnu’, pi şini căutaţi?!
- Vreau să vorbesc cu cineva din conducere, cu oricine. Sunt de la Inspectoratul de Stat în Construcţii.
- Cu doamna director, adică?
- Nu neapărat, cu oricine din conducere. Poate fi şi directorul adjunct.
Scoate un pix, pregăteşte o fâşiuţă de hârtie, recuperată probabil de pe la vreun ambalaj de şaormă, şi mă interpelează din nou:
- Cum vă numiţi?
Reuşeşte să scrie numele, cu majuscule, evident, după doar trei corecţii.
- Aşteptaţi aici, mă duc să întreb.
Urcă treptele cu graţia unui hipopotam şi deja-l şi văd pe "feciorul" Marin Moraru în faţa ochilor care-mi spune că „da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.”

Uimitor! S-a inventat afişul teanc! Sub un anunţ pe care scrie „Locuinţe sociale” stă lipit un teanc de vreo 50-60 de hârtii cu n-şpe mii de coloane şi linii între care îmi şi imaginez vieţi la limita suportabilităţii. Alături, un alt teanc de hârtii deasupra cărora scrie „Locuinţe convenabile”. Ce chestie!? Convenabile pentru cine? Ce naiba înţelege statul (?!) prin „spaţiu convenabil de locuit” în Europa mileniului trei şi într-o ţară (europeană!) care defineşte prin lege spaţiile minime cu destinaţia de locuinţă (Legea locuinţei nr. 114/1996, actualizată în 2011)?

- Domnuuu’,... doamna director nu este! E pe teren. Şi nu mai este nimeni din conducere! mă previne imediat gardianul, ca să nu cumva să-mi vină vreo altă idee.
- Păi, atunci să întreb la secretariat la cine a fost repartizată hârtia pe care am trimis-o, poate...
- Doamna secretară a spus că dânsa n-are nici o treabă cu aşa ceva şi nu ştie nimic! continuă gâfâind tartorul cu pricina, crăcănându-se în faţă mea autoritar şi blocându-mi accesul la etaj. Aaa...! Dacă e vorba de o hârtie, vedeţi la „Registratură”, aici, în spatele dumneavoastră.
- Bine, zic.

Şi fac marea greşeală să intru. Doamna de la biroul din stânga cotrobăia prin diverse hârtii, oscilând între birou şi dulapuri. Evident, din nou par a fi invizibil şi pentru cea din dreapta, total absorbită de o convorbire telefonică, dar care, spre surprinderea mea, se şi încheie după doar câteva secunde.
- Spuneţi, domnu’!
- Bună ziua!
- ... [O impercetibilă înclinare a capului, urmată de o plescăială ce releva deja o teribilă plictiseală.]
- Sunt de la Inspectoratul de Stat în Construcţii şi am trimis acum o lună o hârtie referitoare la „Palatul Braunstein”...
Brusc, cealaltă ocupantă a biroului intră în conversaţie, lăsând-o fără replică pe interlocutoarea mea:
- Pentru asta mergeţi la doamna Neculai, la etaj! zice pe un ton răstit şi sictirit în acelaşi timp, sperând că voi fi şi părăsit biroul înainte de a-şi fi terminat îndrumarea.
- Cine este doamna Neculai? întreb timid.
- Vreţi să ştiţi cine este?! Mergeţi la etaj şi aflaţi! zice doamna şi se apleacă după birou după nu ştiu ce hârtii rătăcite, etalându-şi hectarele dorsale.
- Doamnă, portarul de afară m-a îndrumat aici pentru că mi-a comunicat că nu am cu cine discuta din conducere şi nici cu secretara. Sunt de la Inspectoratul de Stat în Construcţii şi nu vreau să ştiu decât la cine a ajuns documentul transmis de mine, pentru că deja termenul este depăşit....
Se pare că întrecusem limitele de suportabilitate ale respectivei, pentru că în secunda următoare tartora îşi înfige pumnii în mijlocul biroului, se apleacă spre mine înfoiată mai ceva ca un curcan în călduri şi mă întreabă cu o miştocăreală de l-ar fi făcut gelos până şi pe Romică Ţociu:
- Dom’le, te simţi bine?! Eşti cu capu’? Ştii unde-ai intrat?! Şi, în primul rând, nici măcar nu e program cu publicul acum! Clar? Vii mata când e program cu publicul!
- Doamnă, am fost îndrumat aici... Ce treabă are programul cu publicul?! Doamnă eu sunt de la...
Mai bine ies imediat, pentru că altfel sigur nu mai răspund de mine...

Reuşesc să mă calmez relativ repede şi încerc un contact telefonic cu directoarea. Nici o şansă nici a doua zi dimineaţă. De la centralistă primesc acelaşi răspuns sec:
- Doamna este pe teren. Nu este nimeni din conducere! şi linia telefonică se închide imediat, probabil pentru alte... urgenţe.

Aceasta a fost partea întâi. Dau cel puţin o bere celui care ghiceşte continuarea!