Zilele trecute o întrebam (mai mult retoric) pe fiică-mea cea mare o chestie simplă. Noi privim cu uriaşă bucurie şi acum la secvenţele retrospective de teatru, de umor, de muzică, de artă şi la foarte multe alte realizări ale anilor ’60, '70 şi chiar '80. Vreţi nu vreţi, va veni o vreme când veţi începe să trăiţi numai din amintiri. Şi nu pot să nu mă întreb: generaţia voastră din ce naiba va trăi peste 20-30 de ani?
Din ce-şi vor hrăni sufletul şi cu ce o să-şi aline suspinele tuturor vârstelor, chiar şi de la 25 de ani? Nu ştiu să fi fost în istoria nici unei naţiuni mondiale o perioadă atât de neagră, de degradantă şi dezarmantă prăbuşire şi culturală şi economico-socială ca perioada ultimilor 20 de ani. Nu cred că există nici un reper mai deosebit în cultura română care să marcheze aceşti ani care să nu fie asociat primitivismului sălbatic în care continuăm să ne mişcăm în aceeaşi coerenţă… browniană. Doar marcarea unor pete de culoare pe ici, pe colo, nu sunt câtuşi de puţin suficiente în construcţia unei palide amintiri. Dramatic nu este că populaţia acestui spaţiu (uneori numit şi România) a pierdut practic 20 de ani de viaţă, ci că din cauza pierderii acestor decenii recuperarea va fi (POATE!) posibilă într-o perioadă cel puţin egală, dacă nu chiar dublă ca dimensiune temporală cel puţin! Nu mai vorbesc de uriaşul efort naţional care ar trebui să se bazeze pe acele amprente genetice pe care s-au construit actualele civilizaţii vest-europene. Dar de unde mesaj genetic la această populaţie îndobitocită prin foame, prin războaie fratricide, prin ură de rasă. Nu credeam să ajung să retraiesc cumplita clipă de groază că am avut curajul (tupeul, după unii!) să gândesc! Iar a vorbi liber în ziua de azi este şi mai interzis decât în perioada comunistă şi, într-un fel, chiar nu prea am motive a mă mira.
Comunismul a fost un infern pentru România! Aşa este şi nimeni nu are dreptul să nege acest fapt! Mai mult sau mai puţin inexplicabil, totuşi, ce valori autentice, de renume mondial, s-au format sau au fost descoperite în acea perioadă comunistă… Dar şi câte dintre ele au fost irecuperabil pierdute sau făcute “pierdute” de către sistem utopic…
Dar în aceşti ultimi 20 de ani de capitalism şi de libertate deplină prin ce s-a afirmat România, în afară de crime odioase, delapidări gigantice, măceluri între conaţionali şi tsunami-uri de manele din toate direcţiile?!! Din această perioadă, mai neagră în plan cultural chiar şi decât perioada inchiziţiei spaniole, nu va rămâne nimic în afara faptului că Ion Iliescu l-a avut ca descedent pe Vanghelie, sprijinit de Becali, toţi laolaltă lăudaţi şi înjuraţi, cu sinuozităţi periodice, de acelaşi lamentabil coprofilic Vadim. NIMIC! Cultură – zero, realizări inginereşti – zero tăiat în 16, agricultură – zero tăiat în 32, ştiinţă, cercetare şi învăţământ – practic inexistente, îmbâcsite de copişti şi de fiţuicari, fabrici de diplome, cu etichete şi titluri de promenadă prăfuită de târg de conţopişti.
Dragă Generaţie Pro, cu aceste cumplit de triste amintiri vei încerca să supravieţuieşti peste 20-30 de ani. Noi reuşim să mai respirăm cât de cât, pentru că am avut ceva şansă. Nu Generaţia Pro este de blamat! Ei au fost doar crescuţi şi "educaţi" de către şi în cadrul aceastei haite naţionale. Ei aproape că nu au nici o vină. Spun “aproape” pentru că nu pot să nu observ cu durere cât de incredibil de "relaxaţi" şi de toleranţi sunt la toate abuzurile din jur. Practic nici o reacţie! Arareori câte un geamăt pierdut în pustiu, în rest o stupefiantă împietrire totală, uneori sub acoperirea tembelă şi mincinoasă a respectului pentru zona libertăţilor vecinului. Dar cu libertatea mea agresată de tot ce este în jur cum rămâne?! Unii vor spune că nu pot face nimic pentru că le e foame, iar replica celor cu burţile pline va fi că oricum nu mai există nici o şansă, pentru că aşa au fost antrenaţi de mici, doar să dea cu băţul. Şi nouă ne era îngrozitor de foame, uriaş de foame, dar cu siguranţă că nu ne-am tâmpit chiar de tot! Generaţie Pro, ai ros vreodată o coajă de pâine uscată închipuindu-ţi că mâncai cel mai fin cozonac din lume?! Noi da! Dar să ştii că nu asta face diferenţa între generaţii. Este o idee mai mult decât stupidă să consideri că trebuie să-ţi fie foame ca să poţi creşte cu o minte lucidă. Generaţie Pro, trebuie să-ţi fie foame de vise şi de ceea ce poţi găsi dincolo de ele! Cu asta ne hrăneam noi în acea perioadă.
Iar acum, dragi prieteni din generaţia adusă de barză, îngăduiţi-vă un răgaz de câteva minute să citiţi cele ce urmează şi să daţi puţin timpul înapoi ... Cu sau fără nostalgie…
Zău că merită!
Din ce-şi vor hrăni sufletul şi cu ce o să-şi aline suspinele tuturor vârstelor, chiar şi de la 25 de ani? Nu ştiu să fi fost în istoria nici unei naţiuni mondiale o perioadă atât de neagră, de degradantă şi dezarmantă prăbuşire şi culturală şi economico-socială ca perioada ultimilor 20 de ani. Nu cred că există nici un reper mai deosebit în cultura română care să marcheze aceşti ani care să nu fie asociat primitivismului sălbatic în care continuăm să ne mişcăm în aceeaşi coerenţă… browniană. Doar marcarea unor pete de culoare pe ici, pe colo, nu sunt câtuşi de puţin suficiente în construcţia unei palide amintiri. Dramatic nu este că populaţia acestui spaţiu (uneori numit şi România) a pierdut practic 20 de ani de viaţă, ci că din cauza pierderii acestor decenii recuperarea va fi (POATE!) posibilă într-o perioadă cel puţin egală, dacă nu chiar dublă ca dimensiune temporală cel puţin! Nu mai vorbesc de uriaşul efort naţional care ar trebui să se bazeze pe acele amprente genetice pe care s-au construit actualele civilizaţii vest-europene. Dar de unde mesaj genetic la această populaţie îndobitocită prin foame, prin războaie fratricide, prin ură de rasă. Nu credeam să ajung să retraiesc cumplita clipă de groază că am avut curajul (tupeul, după unii!) să gândesc! Iar a vorbi liber în ziua de azi este şi mai interzis decât în perioada comunistă şi, într-un fel, chiar nu prea am motive a mă mira.
Comunismul a fost un infern pentru România! Aşa este şi nimeni nu are dreptul să nege acest fapt! Mai mult sau mai puţin inexplicabil, totuşi, ce valori autentice, de renume mondial, s-au format sau au fost descoperite în acea perioadă comunistă… Dar şi câte dintre ele au fost irecuperabil pierdute sau făcute “pierdute” de către sistem utopic…
Dar în aceşti ultimi 20 de ani de capitalism şi de libertate deplină prin ce s-a afirmat România, în afară de crime odioase, delapidări gigantice, măceluri între conaţionali şi tsunami-uri de manele din toate direcţiile?!! Din această perioadă, mai neagră în plan cultural chiar şi decât perioada inchiziţiei spaniole, nu va rămâne nimic în afara faptului că Ion Iliescu l-a avut ca descedent pe Vanghelie, sprijinit de Becali, toţi laolaltă lăudaţi şi înjuraţi, cu sinuozităţi periodice, de acelaşi lamentabil coprofilic Vadim. NIMIC! Cultură – zero, realizări inginereşti – zero tăiat în 16, agricultură – zero tăiat în 32, ştiinţă, cercetare şi învăţământ – practic inexistente, îmbâcsite de copişti şi de fiţuicari, fabrici de diplome, cu etichete şi titluri de promenadă prăfuită de târg de conţopişti.
Dragă Generaţie Pro, cu aceste cumplit de triste amintiri vei încerca să supravieţuieşti peste 20-30 de ani. Noi reuşim să mai respirăm cât de cât, pentru că am avut ceva şansă. Nu Generaţia Pro este de blamat! Ei au fost doar crescuţi şi "educaţi" de către şi în cadrul aceastei haite naţionale. Ei aproape că nu au nici o vină. Spun “aproape” pentru că nu pot să nu observ cu durere cât de incredibil de "relaxaţi" şi de toleranţi sunt la toate abuzurile din jur. Practic nici o reacţie! Arareori câte un geamăt pierdut în pustiu, în rest o stupefiantă împietrire totală, uneori sub acoperirea tembelă şi mincinoasă a respectului pentru zona libertăţilor vecinului. Dar cu libertatea mea agresată de tot ce este în jur cum rămâne?! Unii vor spune că nu pot face nimic pentru că le e foame, iar replica celor cu burţile pline va fi că oricum nu mai există nici o şansă, pentru că aşa au fost antrenaţi de mici, doar să dea cu băţul. Şi nouă ne era îngrozitor de foame, uriaş de foame, dar cu siguranţă că nu ne-am tâmpit chiar de tot! Generaţie Pro, ai ros vreodată o coajă de pâine uscată închipuindu-ţi că mâncai cel mai fin cozonac din lume?! Noi da! Dar să ştii că nu asta face diferenţa între generaţii. Este o idee mai mult decât stupidă să consideri că trebuie să-ţi fie foame ca să poţi creşte cu o minte lucidă. Generaţie Pro, trebuie să-ţi fie foame de vise şi de ceea ce poţi găsi dincolo de ele! Cu asta ne hrăneam noi în acea perioadă.
Iar acum, dragi prieteni din generaţia adusă de barză, îngăduiţi-vă un răgaz de câteva minute să citiţi cele ce urmează şi să daţi puţin timpul înapoi ... Cu sau fără nostalgie…
Zău că merită!
"1. Aduşi de barză
N-am trăit mai bine sau mai rău decât copiii de azi.. Dar am trăit!
Pe noi ne-a adus barza şi ne-a aşezat, ca pe nişte coconi, în vatra cuminţeniei şi a aşteptării. Am crescut înfăşaţi ca sărmăluţele, printre gamelele de tablă şi oliţele de care eram legaţi la creşă. Eram frumoşi, aveam pampoane roşii prinse-n creştete, sub bărbie, de cărucioare… Am supravieţuit deochiului şi timpului blestemat în care ne-a fost dat să ne naştem. Visele noastre, păzite de ochiul peştelui de sticlă de pe televizor, erau bântuite de miros de portocală şi de baloane de gumă "Tipi-Tip"...
Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a şaptea" şi "Boccaccio", iar la vedere "Cireşarii" şi Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram să ieşim afară. "Mama lu' Cutaaaare. Il lăsaţi pe Cutare afara?!!"
Baieţii răi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care "driblau" erau la fel de preţioşi ca şi o minge "Artex"... Jucam "Ţară, ţară , vrem ostaşi", "Flori, fete sau băieţi" şi “De-a v-aţi-ascunselea". Săream elasticul şi şotronul desenat cu un ciob de caramidă pe asfaltul din faţa blocului
2. Raţia de fericire
Singurii noştri roboţi erau cei construiţi din pachete de ţigări lipite. Aveam păpuşi fără sex, ca îngerii, şi bară de bătut covoare de lângă bloc, unde fetele făceau "exerciţii la paralele", imitând-o pe Nadia Comăneci. Pocneam cu bolovanul capsa sau fosforul beţelor de chibrit, adunat în staniolul de la ciocolata chinezească şi suflam cornete de hârtie prin ţevi de plastic. Nu aveam "Playstation", "Nintendo", "X box", jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, "Dolby surround", celulare personale, calculatoare, chat pe internet... Dar aveam prieteni! Verile noastre aveau miros de "Brifcor" şi gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe braţul uniformei şi alergam bezmetici, ca fluturii în sticlă. Ne bălăceam cu picioarele într-o apă nesfârşită, de pe pontonul nici unei speranţe...
Luam "Pepsi" pe sub mână de la cantina partidului şi mergeam în fiecare vară în câte o tabără de pionieri. Stăteam la cozi, "înaintaşii" care ţin rândul, stăteam în frig, stăteam pe întuneric şi aveam cartele pentru zahăr şi ulei. Dar nu ştiu cum de s-a întamplat, am reuşit, aşa copii cum eram, să ne luam raţia de fericire. Câte-o porţie mică de fiecare, să ajungă la toată lumea.
3. Desene
Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilmele proiectate pe perete. Acelaşi ecran fără plasmă, unde, în serile în care se oprea curentul, umbrele mâinilor închipuiau animale la lumina lâmpii cu gaz. Jucam "Fazanul" şi construiam maşini şi palate din plăcuţele metalice de la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, înainte de “Telejurnal”, ne uitam la "Mihaela şi Azorel" (în alb-negru) şi ştiam doar ca Donald arată că răţoiul-jucărie din cauciuc, cu bluza de marinar. Am supravieţuit serialului "Dallas" şi-am inventat un joc în care număram în engleză: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Şi Bobby nu o lasă/Că este prea frumoasă".
Aveam clasoare cu timbre şi colecţie de surprize cu fotbalişti de la "Turbo". Ne jucam de-a prinţesele (un fel de "Real life role play game"), beam apa minerală "Aurora" (un fel de Mountain Dew de-acum) şi mâncam îngheţată "Polar" (fără înlocuitori!). Ne coloram guma de mestecat cu vârfuri de creioane şi imitaţiile de blugi îi călcam cu foi de indigo ca să creadă lumea că-s din străinatate şi ne umpleam pauzele de la şcoală cu biscuiţi "Voinicel". Aveam sugativă şi “Pic” cu care ne ştergeam singuri greşelile din caiete, observaţiile profesorilor şi chiar şi notele din carnetele. Nu luam niciodată "foarte bine" la şcoală, dar eram încoronaţi la fiecare serbare cu coroniţe uriaşe din garofiţe roz...
4. Majorate
N-aveam săli de cinema cu sunet dolby, dar făceam cozi la filme ca să vedem "Liceenii" sau "Declaraţie de dragoste". Ascultam muzică la mag-uri şi cas-uri aduse de la ruşi şi înregistram melodii străine de la "Vocea Americii ". Noi, unbelievable, n-am avut manele! Şi nu ne făceam dedicaţii muzicale în direct. Primeam/trimiteam bilete în care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din almanahul "Cinema" şi scriam în loc de mail-uri, lungi scrisori de dragoste.
Adidaşii "originali" aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadări, miros de ţigară de la polonezi şi de nechezol. Singura casă de moda renumită era solarul de la mare, unde veneau bişnitarii. Noi nu ne-am dat niciodată beep-uri, aveam la colţ de stradă telefoane cu fise de 25 de bani, cu receptoare prinse-n furcă. Ne făceam majoratele şi mixam "Depeche Mode" şi "CC Catch" cu blues-urile de la "Modern Talking". Eram imperbi şi trimbulinzi, fără să ştim prea bine ce însemna asta. Eram "mişto" şi "faini" şi niciodată "cool".
5. Ritual
Părinţii noştri lucrau în schimburi, unul venea, altul pleca. Prânzul de duminică era o sărbătoare sfântă, pentru că atunci ne strângeam cu toţii în jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri şi nici internet-cafe-uri. În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, înghiţeam stoici dumicaţii de pâine integrală unsă cu unt sărat din care săreau broboane de apă. Ne puneam ghiozdanele de carton în spate, bentiţa elastică pe cap şi apoi, ca ultim ritual, înainte de a ieşi pe uşă, ne agăţam cheia de yală la gât: şi pentru câteva secunde, metalul rece ne anchiloza mişcările.
Noi n-am trăit mai bine sau mai rău. DOAR AM TRAIT!"
No comments:
Post a Comment