Mubarak, primeşti cu şlapul?

La momentul la care scriu articolul, situaţia din Egipt este încă sub semnul unei incertitudini destul de stranii, dar cu un potenţial exploziv foarte mare. Am decis să-mi expun şi eu unele puncte de vedere strict personale din două motive: în primul rând pentru că sunt, într-un fel, determinat de nişte (in)tangenţe personale cu această ţară şi, în al doilea rând, pentru că mi se pare a fi extrem de interesantă evoluţia post-eveniment într-o anumită direcţie, una dintre puţinele pe care, de altfel, o urmăream cvasi-permanent şi cu relativ interes.
N-a fost să fie şi cine ştie dacă va mai putea fi posibil…

Pentru că Tarom-ul nu avea zbor direct la Teheran, după peste şase luni de umilinţe, de ameninţări mai mult sau mai puţin directe şi verificări în toate găurile, securiştii ne-au condiţionat eliberarea paşapoartelor de călătorie de cumpărarea unui bilet de avion cu escală de 28 de ore la Cairo, deşi erau zeci de alte curse cu schimb de avioane aproape imediat, dar, evident, nici una dintre escale nu le convenea pentru că toate erau aiurea în Europa şi nici una măcar într-o ţară a blocului comunist. Trebuie să menţionez, aici, că Iranul redevenise, între timp – spre bucuria deplină a securiştilor noştri –, o ţară foarte sigură: în august 1980, deşi în doar al doilea an de la Revoluţia Islamică, aveai senzaţia că ayatolahul Khomeini conduce ţara de cel puţin o sută de ani. Execuţiile publice aproape că se banalizaseră pentru popor: lapidări cu pietre, lovituri de bici, spânzurări pe stadioane şi multe altele. Foametea aproape generalizată ce a cuprins ţara după detronarea şahului Mohammad Reza Pahlavi a determinat rapid prima consecinţă firească: vinovaţi sunt iraqienii şi… dă-i măcel! Vreo opt ani la rând! Barierele de limbă şi cele relaţionale – impuse de fanatismul religios – ne făceau imposibile percepţiile clocotelor sociale. Războiul a început la doar două săptămâni după plecarea noastră, tatăl meu revenind în ţară în anul următor, dar după nişte peripeţii deloc confortabile. Nici acum nu pot spune nimic despre gradul nostru de siguranţă acolo, în acea perioadă. Cred că eram total inconştienţi. Sau pentru că Hezbollah-ul încă nu se născuse (Armata lui Allah)?!

Aruncând scurt bărbia în sus şi cu un teribil de şuierător “Ntzzz!”, ofiţerul poliţiei de frontieră ne refuză extrem de brutal ieşirea din zona de tranzit a aeroportului. Ofiţerii se făceau că nu cunosc nici o limbă străină. (Dacă ar fi să fac o comparaţie, poate că nici nu ştiau şi nu mă miră.) Solicităm, prin staţia de amplificare a aeroportului, sprijinul ambasadei Române. După infernal de mult timp – aproape că se înserase –, apare în scârbă un reprezentant al Taromului însoţit de un soi de oficial (probabil, securistul de gardă). Se fac că se uită la paşapoarte şi ne “explică” şi mai scurt: “Asta e, nu aveţi voie la hotel în oraş.” După care fac stânga ‘mprejur şi dispar amândoi în mulţime sub pretextul solicitărilor de serviciu, lăsându-ne – în mod firesc pentru nişte reprezentanţi ai României – ca rahatu-n soare. Că ploaie în Egipt mai rar!

Apeluri de îmbarcare în toate limbile pământului, forfotă, copii răcnind, coaste rupte de marginile de plastic ale scaunelor sălii de aşteptare, o maşină de spălat pardoseala trece razant pe lângă capul meu spânzurat între scaun şi masă şi, deodată, un soi de beznă ciudată şi o moleşeală caldă… lungă…. O zguduitură, două…Încerc să mă ridic şi cad anchilozat între scaune: cele câteva momente de somn răstignit m-au adus într-o asana de care până şi un yoghin cu experienţă ar fi fost invidios. Mă despletesc cu dificultate şi mă ridic împuns de mii de ace prin tot corpul. Lumina îmi explodează creierul, dar, într-un con de semiumbră, reuşesc să desluşesc în faţa ochilor cuplul mamă-fiică din Timişoara care, cu o zi în urmă, ne servise peste umăr un rânjet imposibil de descris. Mă întreb şi acum, mai mult retoric – deşi realitatea momentului mă convinsese deja pe deplin –, dacă nu cumva, peste noapte, respectivele fuseseră beneficiarele unor transplanturi de organe în zona orofaringiană. Involuntar, încercam să ghicesc din ce cotloane ale limbilor de cămilă reapar cornetele uriaşe şi multicolore de îngheţată. Nişte clăbuci perimetrali plescăie o nesimţire ireală: “Cum aţi dormit?”. N-apuc să le înjur pentru că tocmai se anunţă deschiderea ghişeelor de check-in pentru Teheran. Le pierd definitiv în aglomeraţia aerogării şi mă îndrept spre poarta de îmbarcare deasupra căreia un afiş uriaş îmi serveşte o ultimă porţie de venin: “Travel in Egypt – A journey to remember”.

*

Pe o coală de hârtie format A4, sub o frază de trei rânduri scrisă uşor în diagonală, se înşirau vreo zece-douăşpe semnături de “adeziune”: “Pentru cine vrea să ţină ore la Universitatea Româno-Egipteană […]”  Mi s-a părut firesc atunci ca, mai întâi, să ştii dacă merită să provoci o astfel de discuţie şi să ştii cine ar fi interesat. Dar stupefacţia a fost totală când am aflat că, de fapt, acel document se dorea a fi chiar însuşi actul de naştere al instituţiei cu pricina. Atât şi nimic mai mult!

După vreo şase luni de la acea întâmplare – aproape uitată! – primesc un email la fel de şocant ca hârtia menţionată. În cele ce urmează voi reda mesajele cu pricina, ordonate cronologic, fără nici un fel de intervenţie în texte, exceptând doar câteva nesemnificative omisiuni. Menţionez că doar sublinierile îmi aparţin, iar orice comentariu cred că este de prisos:

Date: Mon, 28 Jun 2004 00:12:06 -0700 (PDT)

Catre, […]

Va rog  sa completati fisa anexata in vedrea constituirii ofertei noastre pentru Universitatea Romano/Egipteana, solicitata urgent de conducerea universitatii noastre. urgent.

Termenul de completare a fisei este de 29 Iunie 2004, orele 12:00, intrucat termenul pe universitate este de 30 iunie 2004.

Va multumesc pentru promptitudine,

Prof. dr. ing. X

Date: Thu, 01 Jul 2004 01:27:20 PM

Stimat[…],

Vã mulţumesc pentru mesajul dumneavoastră din data de 28 iunie referitor la fişa ce trebuie completată în scopul definitivării ofertei noastre pentru Universitatea Româno-Egipteană. Vă rog să acceptaţi scuzele mele pentru faptul că nu am reuşit să răspund în termenul solicitat de dumneavoastră, dar mesajul a fost primit în perioada în care am fost plecat într-o delegaţie oficială.

Pe de altă parte, aş dori să subliniez câteva aspecte pe care, personal, le consider foarte importante în ce priveşte realizarea unor relaţii de colaborare durabile şi de un înalt nivel profesional, aşa cum sunt ferm convins ca le doriţi şi dumneavoastră împlinite.

În primul rând, aş dori să remarc faptul că, în general, termenele până la care trebuie să răspundem unor apeluri de ofertare de orice gen (cel puţin cele care circulă în cadrul Universităţii Tehnice “Gh. Asachi” din Iaşi) continuă să fie extrem de “urgente” (unele chiar şi mai mici de 24 de ore!), ceea ce nu cred că poate fi în beneficiul ambelor părţi, întrucât calitatea elaborării materialelor solicitate scade dramatic, riscându-se astfel credibilitatea şi profesionalismul tuturor celor implicaţi. În cazul de faţă, prezentarea contra-cronometru a unei oferte de programe de studiu în cadrul unui parteneriat internaţional poate avea consecinţe mai mult decât neplăcute, cu atât mai mult cu cât într-o astfel de situaţie, "nolens volens" nu se poate pune în discuţie doar imaginea personală, ci este vizată în mod direct, înainte de orice, imaginea României.

În al doilea rând, consider că, dată fiind importanţa unei astfel de relaţii bilaterale între România şi Egipt (indiferent de nivelul relaţiilor!), pentru constituirea cu succes a unei echipe didactice şi de cercetare reprezentative se impune discutarea şi dezbaterea într-o şedinţă tehnică la care să participe toţi cei implicaţi şi la care să fie prezentate toate condiţiile (tehnice, organizatorice, financiare etc.), programele analitice, duratele şi structurile modulelor şi multe alte aspecte cu rol esenţial în deschiderea cu succes a unei astfel de relaţii de colaborare. Caracterul unidirecţional al comunicărilor, prezentarea unor informaţii insuficient de bine precizate etc., nu fac decât sa ne debusoleze şi, chiar mai mult, să ne ridice îndreptăţite semne de îndoială în ce priveşte viabilitatea unei astfel de oportunităţi deosebite.

Cam acestea ar fi câteva dintre principalele aspecte – în consens, sper, cu mai toţi cei implicaţi în acest program. Cu speranţa unei colaborări fructuoase viitoare, al dvs. sincer

Cezar Aanicăi

Date: Fri, 02 Jul 2004 09:08:12 AM

Stimate Domnule Dr. Anicai,

Multumesc pt. mesaj. Vom tine cont de sugestiile dvs. pe viitor.

Cu stima,

Prof. dr. X

Date: Fri, 02 Jul 2004 11:38:26 AM

Stimat[…],

Vă mulţumesc pentru că aţi citit mesajul meu din data de 01 iulie a.c. Răspunsul dumneavoastră lapidar mă obligă la câteva precizări suplimentare pe care am sperat, la momentul respectiv, că nu era nevoie să le fi punctat explicit şi că ele puteau fi "identificate" printre rânduri.

Înainte de toate, vă rog să-mi permiteţi să precizez că numele meu este Aanicăi - cu doi de "a" - şi că, în calitate şi de colegi […] de circa 14 ani, îmi este greu să accept ortografierea greşită.

Îmi amintesc că, acum câteva luni, mie şi celorlalţi colegi de catedră, ni s-a prezentat o jumătate de pagină scrisă cu pixul din care reieşea că există posibilitatea deschiderii unei Universităţi Româno-Egiptene şi că putem semna pe respectiva hârtie în cazul în care ne exprimam disponibilitatea de a colabora. De atunci nu ni s-a mai prezentat ABSOLUT NIMIC referitor la această problemă. A crea o universitate sau chiar numai o relaţie universitara de durată oricât de scurtă, pe o jumătate de pagină nu cred că este nici pe departe în spiritul tradiţiei universitare româneşti!

Când aminteam de deficienţele de comunicare, mă refeream, de exemplu, şi la faptul că deşi mesajul electronic al domnului Z (prin care eram rugaţi să completăm nişte fişe de ofertă didactică) a fost primit de dumneavoastră în ziua de 23 iunie […] ...el ne-a fost retransmis în ziua de 28 iunie […].

Percepţia tuturor colegilor care doresc a fi implicaţi în acest proiect este unanimă şi fără echivoc: caracterul conspirativ şi superficial în care se lucrează este descurajant şi chiar denigrator pentru indiferenţa cu care suntem trataţi, pentru imposibilitatea de a ne exprima opiniile şi propunerile în scopul dezvoltării cu succes a acestei relaţii bilaterale. Şi îmi permit să subliniez, încă o dată, că, într-o astfel de situaţie, înainte de orice este vorba de imaginea Universităţii Tehnice din Iaşi şi, în primul rând, de imaginea României.

De ce are caracter conspirativ? Pentru că, probabil, sunt foarte multe lucruri ce trebuie ascunse în toată aceasta poveste. Iată câteva dintre ele.

Eu am deja o experienţă a unei vizite într-un spaţiu musulman […], nu la nivel universitar, într-o perioadă a unei dictaturi severe şi în timpul în care România era privită ca o ţară mai mult neutră din mai toate punctele de vedere. Am simţit pe pielea mea acolo ce înseamnă să vii dintr-o zonă creştină, fie chiar şi într-o simplă şi banală vizită turistică. Acum, când situaţia social-politică la nivel mondial s-a schimbat fundamental, când România a aderat la structurile NATO, când ţara noastră a trimis trupe militare în spaţii musulmane, când accentele naţiunii noastre sunt clar pro-americane şi pro-occidentale, nu putem face abstracţie în nici un fel de atentatele teroriste asupra cetăţenilor obişnuiti europeni, cel mai recent şi mai dramatic fiind cel de la Luxor, unde 65 de simpli turişti occidentali au fost măcelariţi în plină zi. Iar poziţiile oficiale ale preşedintelui Hosni Mubarak vizavi de aceste crime nu au fost niciodata tranşante, ba dimpotrivă!

Pe de altă parte inserţia sociala şi culturală de durată într-un spaţiu musulman presupune calităţi de adaptare deloc de neglijat - de la condiţii fizice până la cele psiho-somatice. Clima şi cultura culinară pot fi bariere imposibil de trecut pentru unii dintre cei care s-au angajat în acest program. Ce se întâmplă dacă se formează AICI o echipă didactică şi se constată că odată ajunşi ACOLO aceştia se doresc întorşi cât mai rapid acasă? Pot fi acceptate numai scuzele? Cu ce preţ? Este total greşită tratarea de la "distanţă" a unui aspect fundamental ca acesta: până una alta se lucrează cu oameni şi nu cu roboţi!

Cit priveşte faptul că nu se ştie ABSOLUT NIMIC de condiţiile tehnice, de organizare, de structurare a modulelor didactice, de nivelul de predare, de materialele ce ar trebui pregătite, de baza materială de care se poate dispune sau se poate solicita şi mai ales de condiţiile financiare (salarizare, asigurare medicală, de viaţă etc.) mă îndreptăţeşte - şi cred că sunt în asentimentul tuturor celor implicaţi în proiect - să concluzionez că, având în vedere superficialitatea modului de tratare a tuturor acestor probleme, scopurile proiectului par să fie cu totul altele, cu mult mai puţin didactice şi... "ortodoxe"!

Stimat[…], eu v-am ridicat nişte probleme reale şi nişte semne de întrebare la care asteptam nu atât un răspuns la obiect, cât nişte acţiuni concrete, iar dumneavoastră aţi considerat că e cât se poate de firesc să fiu luat peste picior cu mesajul "Vom tine cont de sugestiile dvs. pe viitor." Este jenant şi dureros,[…]!

Cu cele mai bune urări, al dumneavoastră sincer,

Cezar Aanicăi

A doua zi de la transmiterea mesajului sunt căutat pe toate liniile telefonice posibile de teribil de furiosul prorector Y care mă interpelează extrem de brutal cu tot felul de inepţii retorice sau acuzatoare, dar o întrebare îmi rezonează şi acum în memorie: “Şi ce zici că vrei, dom’le?! Să vin eu să-ţi ţin şedinţă tehnică?!!! Ia-uite la el! Dar cine te crezi tu, mă rog?!!” I-am spus, printre altele, că eu sunt unul dintre membrii acelei posibile Universităţi Româno-Egiptene. Nu ştiu dacă am apucat să mă fac auzit, dar dacă va citi cândva acest mesaj, aş vrea să mai adaug un singur lucru: tovarăşe prorector, nu se zice “tu”, ci măcar “dumneata”.

Reamintesc că toate întâmplările astea s-au petrecut în anul 2004! Când repet obsesiv că (şi) această universitate a rămas una dintre cele mai pure enclave comuniste, prea puţini mă cred şi au impresia că bat câmpii. Aceasta este doar o singură întâmplare, dar mai am o valiză-ntreagă de argumente şi mai şocante. Problema e că va fi extrem de greu de spart şi de tratat acest furuncul. Nu m-ar mira ca aplicarea fie a unui tratament şoc, fie a unui badijonaj banal şi firesc să omoare pacientul… Gangrenele locale, însă, încep să fie din ce în ce mai vizibile, din păcate…

*

Actul de naştere oficial al Hezbollah-ului, dacă nu mă înşel, este 1982. Hosni Mubarak a fost vice-preşedintele Egiptului din 1975 şi omul de foarte mare încredere al preşedintelui Anwar El Sadat, asasinat în octombrie 1981. Mubarak a preluat imediat puterea pe care se pare că şi-o consolidase între timp. Nu m-ar mira să aflăm peste ani că de fapt el a fost creierul planului de asasinat. Mubarak are relaţii underground extrem de puternice cu grupările teroriste importante, afirmând destul de frecvent că, de exemplu, “nu va lăsa Hamas-ul şi Hezbollah-ul să lovească Egiptul”. Corect! Vă ajutăm, dar nu dai în tata, că-ţi rup gâtul! Iată una dintre frazele lui preferate:

"They [Hezbollah and Iran] aspire to impose their influence on our Arab world by introducing hostile elements into the region, in efforts to threaten Egypt's national security," Mubarak said.

Alcoolismul s-a dovedit a fi determinat de o genă defectă, prostia a fost “legată” şi ea, foarte recent, de o verigă a lanţului ADN… De ce ar face excepţie terorismul? Baibars, acest virus nebun, apărut, se pare, de undeva de prin Asia Centrală, a răvăşit întreg nordul Africii şi al Orientului Mijlociu. La el jihad-ul rezolva totul: "cum adică, eu am ochii verzi şi tu eşti mai înalt? Nu-i nimic: Războiul Sfânt va decide cine are dreptate!" Cine citeşte legendele despre el va fi şocat, realmente, de numărul uriaş de morţi. Aproape că nu este pagină din cele aproape trei sute ale cărţii “Nemaipomenitele întâmplări ale Sultanului Baibars” care să descrie cel puţin un măcel. Vă garantez că după primele trei pagini lectura vi se va părea cât se poate de… normală. Şi în condiţiile unei astfel de "culturi" cum naiba să nu ţi se defecteze gena? Apropo! Iată cum defineşte Coranul jihad-ul:

“The Qur'an describes Jihad as a system of checks and balances, as a way that Allah set up to "check one people by means of another." When one person or group transgresses their limits and violates the rights of others, Muslims have the right and the duty to "check" them and bring them back into line.”

Aha! Deci au dreptul să-l “verifice” şi să-l aducă la… linie! Orizontală, probabil. Da, dar măcar de-ar respecta chestia cu linia şi ar renunţa la acţiunile de… vaporizare în masă!

Am subliniat în afirmaţia lui Mubarak o sintagmă foarte interesantă care probează, de fapt, politica reală de stat: “în lumea noastră arabă”.

Egiptenii nu sunt arabi. Genetic, cel puţin, originile lor sunt majoritar copte şi nubiene (deci din nordul continentului african), iar studii recente afirmă că un alt semnificativ procent ar proveni din nordului Indiei şi al Nepalului. De altfel, şi fizionomiile lor trădează clar apartenenţa majoritară la alte seminţii şi doar o mică parte ar avea ca origine spaţiul arab din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi al Asiei Mici. Informaţiile statistice oficiale nu pot fi credibile, din păcate. Egiptul a fost islamizat în proporţie de peste 90%, dar nu şi populat după dorinţă. Se cultivă de mult timp teza că Egiptul face parte din lumea arabă şi, din păcate, se pare că va prinde rădăcini până la urmă, fundamentalismul islamic fiind vârful de lance în lupta de arabizare a întregului stat. Iranienii, un ghimpe mare în coasta naţiunilor arabe din zonă, au reuşit să-şi păstreze identitatea persană în acel spaţiu, dar cât timp ideologiile lor fundamentaliste vor fi în acord cu cele ale vecinilor, n-au de ce să-şi facă griji prea mari. Egiptul, însă, pare mai docil din acest punct de vedere şi mai uşor de îmblânzit. Au reuşit arabizarea totală la vârf de ceva vreme, iar restul este doar o chestiune de timp. Dintre toate figurile liderilor oficiali, una dintre ele se detaşează cu extremă agresivitate şi ni se impune cu o consecvenţă aproape mistică pe mai toate căile: Zahi Hawass, un arheolog fără aprobarea căruia nu se mişcă nimic în tot Egiptul. Un semidoct cu o ascensiune ciudat de rapidă într-o poziţie cheie în stat. Nu de puţine ori am fost privit cu zâmbete de condescendenţă când îmi expuneam opiniile despre “profesionalismul” lui Hawass şi atitudinile lui Mubarak. Răul făcut lumii de Hawass este enorm, necuantificabil. Putem doar spera că nu este şi irecuperabil.

Un inginer german, specialist în robotică, pe nume Rudolf Gantenbrink, deşi cam lipsit de scrupule, poate fi creditat ca fiind, totuşi, un destul de pasionat cercetător al piramidei lui Keops. După peste şase ani de căutări şi analize cu echipe şi echipamente foarte costisitoare (re)descoperă două canale ciudate, având secţiunea pătrată şi dimensiunea laturii de numai 15 cm(!), care se dezvoltă din aşa-zisa Cameră a Regelui  mai întâi în plan orizontal pe o lungime de circa 2 metri şi apoi oblic, în sus, circa 55 m, spre pereţii exteriori ai piramidei. Reuşeşte până la urmă o explorare ceva mai detaliată în 1993 cu un al doilea robot Upuaut II (de numai 11 cm înălţime!), dar şi de această dată insuficientă. (Detaliile descoperirii le puteţi citi pe larg în “The Upuaut Project”.)

Ajunsese la un gen de “poartă” ciudată în care erau înfipte nişte mânere oxidate, ce păreau a fi din cupru. Nu reuşeşte să-şi ducă proiectul până la capăt. Exact în acelaşi an, Zahi Hawass îşi pierde funcţia de Inspector Şef din cadrul complexului arheologic de la Gizeh sub pretextul că a dispărut o statuie care era sub directa lui supraveghere. Nu putem şti ce s-a întâmplat în mod real acolo, dar cert este că şi lucrările de cercetare încep să deranjeze teribil de mult. După unele informaţii, Gantenbrink se pare că este expulzat şi acuzat că încearcă falsificarea descoperirilor, din câte îmi mai aduc aminte i se confiscă chiar şi o parte din echipamente şi i se impune o interdicţie de reintrare în Egipt. Şi nu numai lui, ci şi altor cercetători.  Detalii mai obiective despre istoricul descoperirilor lui Gantenbrink sunt prezentate de Robert Bauval în capitolul 7 al cărţii “Secret Chamber” [Arrow Books, 2000]. Mai mulţi cercetători (inclusiv Graham Hancock) încearcă ani de zile să sensibilizeze pe toate căile atât forurile egiptene, cât şi cele mondiale de profil şi mass-media pentru continuarea studiilor şi a cercetărilor, se fac apeluri şi la nivel politic, dar fără succes. Lumea are alte probleme, mult mai serioase şi nu să işte conflicte interstatale din cauza unor ciocănari în pietre după mistere şi pisici verzi pe pereţi. Între timp, în zonă şi nu numai, izbucnesc o serie de conflicte armate majore (Golful Persic, Iraq, Cecenia, Liban, Yemen, Transnistria, Bosnia ş.a.). Pe Robert Bauval, Graham Hancock, Rudolf Gantenbrink chiar nu-i mai aude nimeni. E drept că şi Gantenbrink şi-a făcut nişte deservicii foarte serioase în planul imaginii şi al credibilităţii prin lipsa lui de scrupule...

Iată, însă, mai jos un fragment cât se poate de relevant extras din nişte declaraţii publice făcute de Zahi Hawass şi publicate în 1998 de către “The Guardian”:

“Dr. Hawass: We are not discovering anything in the Great Pyramid, there is nothing really remaining to be discovered inside. Even though we were prepared to investigate the so-called "door" inside the pyramid that was found by Gantenbrink. We found that in Gantenbrink's report when he recently visited me, looking more closely at the video tape, we see that there really is no crack or an open area that we can send a robot. We found that there is no shaft or small area, underneath this stone to send a small robot or anything, this means that we are not going to be able to investigate and see what's behind it.

Guardian: There's no crack on the bottom of the slab found by the robot at the end of the shaft that would allow even a small camera?

Dr. Hawass: There's no crack on the bottom, exactly. This is what the media created and I never received a proper report from Gantenbrink, because of the problems that we had with him. But when I met him last week and when he showed me in the videos here what it looks like in there, we did not really see any crack in the fitting. And therefore, it's very difficult to decide to do anything further with this.”

Da, afirmaţii şocante! Acolo nu e nimic! Înseamnă că toţi ceilalţi cercetători sunt bolnavi! Au visat, au falsificat totul şi au băgat de nebuni sute de mii de dolari în echipamente şi în construcţia unui robot special pentru explorare!

Timp de vreo nouă ani se aşterne o oarecare linişte. De ce? Simplu. Hawass spera ca lumea să uite de conflict şi de situaţie. Între timp, este numit director al platoului Gizeh (1998) şi brusc, parcă în toamna anului 2002, dacă îmi aduc bine aminte, mass-media de pe toate meridianele este bombardată cu o ştire de senzaţie: celebrul arheolog Zahi Hawass anunţă descoperirea de către el însuşi a unor “canale de ventilaţie” în piramida lui Keops şi – aţi ghicit! – tot el a construit un robot special pentru explorare! Exclusivitatea transmiterii informaţiilor este acordată celor de la National Geographic. În paranteză fie spus, Bauval făcuse publică informaţia către BBC încă din anul 1993.

Şi acum începe bâlciul şi teatrul ieftin. În câteva zile suntem anunţaţi că s-a ajuns cu explorarea la o “poartă” de care nu se poate trece. Dar până se vor pregăti echipamentele de forare şi de vizualizare a ceea ce este dincolo de ea, să vedem ce alte descoperiri se fac în zonă, în paralel. Live! Ca într-un film cu şi pentru tâmpiţi, suntem mutaţi dintr-o groapă în alta unde tocmai se descoperă un sarcofag vechi de vreo 7000 de ani. Hawass îi dă deoparte pe câţiva dintre cei care sapă cu o disperare furibundă şi ne explică, în direct, ce se întâmplă. Într-adevăr, revăzând filmul de câteva ori, nu par să fie dubii asupra integrităţii sarcofagului de piatră scos la lumina zilei după, probabil, şapte milenii. Cu două baroase şi nişte dălţi ciuntite se desface capacul în câteva minute de parcă ar fi fost o cutie de conservă şi în care era cineva care trebuia scos de urgenţă afară. Doi dintre muncitori ţin capacul întredeschis, Hawass bagă o mână în sarcofag, cotrobăie ca într-un film cu desene animate şi, după circa un minut, scoate victorios un craniu, îl scutură de praf, se uită la el din două-trei unghiuri diferite cu aerul unui veritabil profesionist şi exclamă extrem de mulţumit de descoperirea facută: “Iată, acesta este un craniu al unui sclav care a lucrat la construcţia piramidelor!” Trist este că National Geographic "pune botul" la asemenea inepţii şi îi certifică, într-un fel, cota de credibilitate acestei muhaiele a nisipurilor Saharei.

Cât priveşte “deschiderea” în direct – prin transmisie televizată şi prin internet – a “porţilor lui Gantenbrink” a fost până la urmă o altă cacealma mizerabilă. Bineînţeles că în România nu s-a transmis nimic, nicăieri, nici o informaţie în acest sens, nici la radio, nici prin televiziune, nici pe internet. Secret total. Recunosc că am fost fraier şi am tremurat de emoţie zile la rând cu speranţa să vizionez descoperirea în direct. Abia după câteva săptămâni se strecoară discret în media o ştire tratată intenţionat banal, cum că, dincolo de acele “porţi” sunt… alte “porţi” şi ni se arată nişte imagini cu o altă dală uşor fisurată. Şi de atunci nu s-a mai întâmplat nimic acolo! În general, alte explorări ale piramidei lui Keops şi în zona Sfinxului nu se mai fac pentru că nu mai sunt permise. Altele sunt priorităţile.

Hawass este străluminat de intuiţii şi idei măreţe, iar National Geographic are nevoie să-şi menţină cota de audienţă (cel puţin!). Şi astfel circul continuă la o scară şi mai mare. Se scriu scenarii pentru filme de mare anvergură, se dislocă mii de oameni şi sute de tone de materiale, etc. etc.  Pentru ce? Pentru ca să ni se arate cum munceau miile de sclavi la cioplirea blocurilor de piatră şi cum le montau ei cu nişte scripeţi uriaşi de care agăţau kilometri de frânghie. Iar “pietricelele” cu pricina cântăresc între 2 şi 70 tone! Numai atât!

Dar cu ce ciopleau ei pietrele? Naiba ştie! Zahi Hawass şi alţii ne obligă să acceptăm că piramidele au fost construite pe undeva prin anii 5000 î.e.n. Dacă o "somitate" ca el zice asta, hai să-i facem o concesie şi să-i luăm de bună afirmaţia. Totuşi, poate ne spune National Geographic, măcar, de ce-a pus ciocane în mâinile sclavilor, pentru că începuturile epocii bronzului sunt undeva între 3300 şi 3000 î.e.n., iar epoca fierului, fără nici un fel de dubii, este şi mai aproape – 1300…1200 î.e.n. Iar, din câte ştiu, nicăieri pe teritoriul Egiptului nu s-au găsit unelte care să fie datate cu certitudine anterior anului 3000 î.e.n.

Că nu sunt identificate nici un fel de urme de cioplire şi/sau de zgâriere a blocurilor, asta este o altă poveste. Extrem de stranii, de exemplu, sunt şi formele canalelelor (re)descoperite de Gantenbrink: deşi oblic dispuse în piramidă, aceste sunt perfect rectilinii pe o lungime de circa 55…60 m, cu muchii aproape perfect “tăiate” şi pe lungimea cărora nu se văd nici un fel de urme de cioplire! Reamintesc că aceste două canale au o secţiune de doar 15/15 cm, traversează oblic blocuri de zeci de tone aşezate orizontal! Cum au reuşit?!

Misterele construcţiei piramidelor sunt de interes mondial. Nu este exclus ca, descifrându-le, să ne descoperim originile adevărate şi să ne putem răspunde la atâtea întrebări despre noi, ca specie şi mai ciudată care trăim pe acest pământ. Piramidele ascund încă mistere uriaşe şi, de altfel, tot ce se află în spaţiul arheologic egiptean trebuie să fie sub protecţia întregului mapamond pentru că reprezintă un tezaur de o inestimabilă valoare. Monopolizarea informaţiilor de acest gen în scopul falsificării acestora pentru nişte interese personale sau locale meschine nu reprezintă o simplă blasfemie, ci o crimă împotriva umanităţii. Dacă nu mă înşel, cred că tot Zahi Hawass este promotorul ideii “anonime” pe care a lansat-o foarte agresiv în media că Israelul are o politică evidentă de încercare de falsificare a istoriei şi  că încearcă, printre altele, şi acreditarea ipotezei că evreii sunt adevăraţii arhitecţi şi constructori reali ai piramidelor şi nu egiptenii. Eu nu ştiu să fi citit undeva o astfel de afirmaţie, nici măcar în glumă. Mă îndoiesc sincer că i-a putut trece cuiva prin tigvă, altuia decât lui Hawass, o astfel de aberaţie. Iar Israelul a dezminţit oficial şi categoric un astfel de interes, clasificându-l ca extrem de ridicol şi total lipsit de fundament. Cred că este o fărâmă de adevăr în ce priveşte lansarea în eter a unei astfel de tâmpenii, pentru că individul subliniază obsedant de frecvent că “egiptenii au făcut asta, egiptenii au făcut aia, egiptenii au făcut ailaltă…”, ş.a.m.d. Da, amice, ai dreptate: egiptenii, dar nu arabii!

Oricum, pentru eforturile lui de arabizare directă sau indirectă a Egiptului, pentru pupincurismul lui deşănţat preşedintele Hosni Mubarak l-a numit personal pe Zahi Hawass în funcţia de vice-ministru al Culturii. Probabil că l-o fi şi decorat...

Băieţi, mai am încă şlapii cu care am călcat într-un rahat într-o benzinărie din Bulgaria. Vi-i fac cadou: câte unul la amândoi. Mai întâi peste moacele voastre pocite, iar apoi vă recomand să vă înfundaţi gurile cu ei. Definitiv!

P.S. – Ia să risc acum un pronostic asupra viitorului lui Mubarak. Moşul are 83 de ani. Se ţine foarte bine şi fizic, după cum vedeţi. A văzut multe la viaţa lui, mai ales câţi au murit împuşcaţi. Unul dintre ei era şi Ceauşescu cu care se lingea oficial chiar şi de 2 ori pe an. Mubarak nu cred că va fugi, panicat, pentru că nu-i stă în fire. A scăpat el din vreo şase atentate teroriste, darămite dintr-o cacealma ca asta. Şi-a hrănit armata bine şi şi-a atras în jur oameni cu care se va duce împreună la fund, dacă va fi să pice. Până acum a învăţat foarte bine lecţia: ştie că trebuie să fie calm. Bagă 2-3 gloanţe în nişte exaltaţi, după care scoate nişte avioane şi tancuri la plimbare pentru intimidare. Se face o aparentă pace cu mulţimea, se mai arestează pe ici, pe colo, câteva sute pentru demoralizare generală, se taie internetul, televiziunea şi telefoanele ca să fie linişte. Şi se intră în clasica şi lunga aşteptare. Cel mai greu e în primele 4-6 zile. Dacă trece de ele, restul e simplu, vine de la sine. Mubarak stă în palat şi are şi conturi grase cu care îşi poate cumpăra niscai orez şi o felie de parizer de pasăre, evident. Ăia din drum trebuie să muncească pentru păpica de toate zilele, iar afară e şi rece şi pustiu. Problema lui Mubarak acum este cum să-i fugărească, totuşi, din pieţe şi de pe străzi. O mare parte din ei oricum n-au ce mânca şi-s obişnuiţi să stea cu ochii-n stele 24 de ore din 24 şi pot constitui, la o adică, nucleul de permanenţă.  Asta e problema cea mai grea. Pe de altă parte, pe unii americani îi cam mănâncă în cur şi s-ar da iar poliţişti mondiali, deşi nu le prea convine, pentru că Mubarak a fost, totuşi, până în prezent, un factor de decizie majoră a stabilităţii din regiune. Obama a fost plimbat personal de Mubarak pe la piramide, ocazie cu care s-au discutat multe detalii tehnice, cu siguranţă. Eu cred că în câteva zile moşul va ieşi la rampă şi va face nişte concesii, sub pretextul acceptului de a demara “alegeri libere” şi la care, chipurile, el nu va participa, după care îşi va lua tălpăşiţa discret, undeva spre America de Sud sau Dubai, cu toate conturile după el. Alegerile vor fi cât se poate de “libere”, întocmai ca la noi: minciuni ordinare cu miile pentru toate urechile acordate după nevoile proprii, iar apoi măceluri personalizate sau de grup, mai mult sau mai puţin discrete, dar neapărat sub pretextul unei reforme generale bazate, evident, pe o profundă încărcătură “democratică”. Adică exact reţeta Băsescu-Boc.