Şi mi-am dat cu capu’-n gură: azi, Traian Băsescu - între patologie, prostie şi iresponsabilitate

Flash-uri din viaţa curentată

M-am decis cu mare greutate dacă să-mi postez şi aici unele dintre punctele mele de vedere referitoare la recentele declaraţii şi atitudini ale lui Traian Băsescu. O fac în primul rând în speranţa că această refulare îmi va mai domoli măcar nivelul tensiunii arteriale şi, în al doilea rând, pentru că am fost întrebat frecvent de ce atâta linişte în ultimele luni din partea mea. Pentru simplul motiv că nu doresc nimănui să treacă prin ce am ajuns să trec eu în ultimele 2-3 luni. Pot să spun doar că securiştii de dinainte de `89 erau mici îngeraşi în comparaţie cu hienele din ziua de azi. Dar va veni şi ziua ACEEA...!

Este stupefiant ce se întâmplă la ora actuală cu întreg aparatul de stat din Romania. Acum este cât se poate de clar că avem de-a face cu nişte nemernici fără pic de scrupule, puşi să devalizeze şi să distrugă tot. Nu mă pot abţine să nu comentez ultimele mostre de prostie patologică, mârlănie grobiană şi iresponsabilitate a lui Traian Băsescu (cel ce are încă funcţia de preşedinte al României):

"Dacă nu găseşte înţelegere, poate şi are alt punct de vedere decât propriul lui ministru, ori trebuie să plece ministrul, ori secretarul de stat. Cine credeţi că pleacă? Ghici ghicitoarea mea" a zis ieri [10 ianuarie 2012] Traian Băsescu referitor la atitudinea doctorului Raed Arafat.

“Sistemul SMURD e un sistem creat de statul român care poate fi condus de un om sau de altul, dar este pentru cetăţeni, pentru a-i putea ajuta când le este greu.”

O mizerie mai mare la adresa lui Arafat nici că se putea spune! Să faci tâmpit chiar şi poporul român care ar trebui să înghită fără comentarii tot ce i se spune şi nu ceea ce vede şi mai ales simte pe propria sa piele este mult prea de tot de data asta. Arafat nu numai că e un adevărat cetăţean român, dar a intrat deja în legenda locală şi a devenit chiar… substantiv!

"O făcut pomu' praf, săracii, un minut sau două să fie. Numa să nu-i atingeţi, că într-o clipă vine arafatu!" După cum aveam să mă prind mai tîrziu, în limbajul popular al Transilvaniei, cuvintele "salvare", "ambulanţă", "urgenţă", "accident" erau înlocuite cu un cuvînt miraculos: "arafatu". Sirianul nebun de la Tîrgu Mureş apărea din senin, ca un batman cu pelerină roşie, călărindu-şi duba cu pedala la blană şi-i smulgea din îmbrăţişarea fiarelor şi a hemoragiei pe şoferii pregătiţi de înmormîntare. Nu se mai văzuse aşa ceva de la Pintea Viteazu', iar ardelenii se mîndreau cu el aşa cum făceau cu Avram Iancu." ("Nu-i bai, vine arafatu'!")

Şi apropo de Arafat! Poporul ăsta poate fi acuzat de multe, că e puturos, că e voyuer-ist, că „se descurcă” şi de multe alte „calităţi”, dar cel puţin de xenofobie în nici un caz nu poate fi acuzat! În decembrie 1989 sâmburele care a făcut să explodeze mămăliga a fost un pastor de naţionalitate maghiară, László Tőkés. Unul dintre simbolurile democraţiei româneşti continuă să vibreze încă neaşteptat de puternic în inimile multor români, deşi rădăcinile familiei de Hohenzollern sunt destul de departe de hotarele României. Iar acum un palestinian născut în Siria a reuşit să ne mobilizeze şi să ne îndemne să nu ne mai lăsăm călcaţi în picioare de un guvern care are tot atâta patriotism în sânge cât are un gândac de Colorado. Într-un interviu televizat al Eugeniei Vodă la TVR1, după atâtea poveşti dramatice şi grele întâmplări prin care a trecut, Raed Arafat a fost întrebat destul de firesc de către realizatoare: “Domnule Arafat, care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?” Şi doctorul Raed Arafat răspunde foarte simplu şi cât se poate de sincer: “În ziua când am fost făcut cetăţean român. Atunci, în 1998 am simţit că s-a terminat cu provizoratul meu şi că pot să încep să-mi fac planuri de viitor.”

...Şi cea de a treia crasă mârlănie a lui Băsescu:

“Am văzut şi un doctor cu ochii bulbucaţi care spunea despre golanii care vor să fure banii.”

referindu-se la celebrul doctor Nicolae Bacalbaşa, medic, publicist şi scriitor, un om de mare valoare, de o rară fineţe şi cu un deosebit simţ al umorului.

Spuneam la acel moment că paranormalul este evident aici. Se pare că orice individ care îşi aşează curul pe scaunul de ministru sau de preşedinte crede că devine automat şi posesor de neuroni şi parcă simte cum îi creşte instantaneu IQ-ul de la -69 la +240, toţi ceilalţi, subordonaţi sau simplă plebe, devenind, la fel de brusc, nişte retardaţi cărora trebuie să li se explice la fiecare minut până şi cum se face pipi.

Asta îmi aduce aminte de cazurile în care, în diversele controale de rutină făcute pe la primării privind legalitatea emiterii autorizaţiilor de construire, dădeam peste documentaţii autorizate ale unor clădiri care nu ar fi stat "în picioare" sau nu vor sta "în picioare" nici măcar la un seism de gradul 6 magnitudine pe scara Richter (din păcate unele monstruozităţi au şi fost executate). Şi de fiecare dată, invariabil, mulţi dintre colegii de breaslă reacţionau uluitor, într-un mod reflex (într-o bună măsură, perfect explicabil în plan psihologic), mirându-se la rându-le de neverosimil: "Păi, cum se poate aşa ceva?! Eu nu cred! Păi, imobilele sunt autorizate, nu?! Eşti sigur?" Da, sunt şi acum cât se poate de sigur!

Până la un punct aş putea înţelege reflexul preşedintelui Băsescu de a considera ca imbecili pe toţi subordonaţii, pentru că printr-o astfel de recunoaştere ar însemna implicit că primul-ministru ar fi angajat numai retardaţi în ministere, inclusiv şi mai ales în poziţilie cheie din guvern, iar cum pe primul ministru l-a numit chiar el în funcţie, ar rezulta că e şi el la fel de imbecil la rându-i pentru că şi-a adunat în jur o armată de dobitoci. Dar dacă, prin absurdul absurdului, Băsescu decide pe deplin conştient să-şi ceară scuze pentru mizeriile vomitate public ani la rând, ar însemna ori că e prost, ori că e patologic, ceea ce înseamnă că în oricare dintre situaţii se află nu mai are ce căuta în funcţia de şef de stat. Şi este cât se poate de evident că în fapt Traian Băsescu a devenit total iresponsabil şi a ajuns un real pericol pentru însăşi siguranţa naţională. (Nota bene: Am uitat să precizez că nu pot scrie nici "primul ministru" şi nici "guvern" cu majuscule.)

După primele manifestaţii, jandarmii români s-au simţit ori au fost obligaţi (ce importanţă mai are?) să iasă pe micile ecrane în locul lui Băsescu şi al lui Boc şi să prezinte comunicatele de presă şi bilanţurile primelor trei zile fierbinţi. Mă uitam stupefiat la doi reprezentanţi cum vorbeau teribil de constipaţi şi fizic şi intelectual, de parcă erau complet veniţi de pe o altă lume! Un limbaj de lemn identic celui din decembrie 1989 când eram atenţionaţi de organele de partid să nu cumva să îndrăznim să protestăm fără autorizaţie. Însă culmea imbecilităţii a fost atinsă de următoarea declaraţie:

„S-au înregistrat manifestaţii de protest în 24 de localităţi din ţară. [...] În total, au fost aproximativ 2000-3000 de manifestanţi. În toată ţara, ăă, îîî,.. şi eu zic să fim de acord cu această cifră.”

Asta continuă să creeze şcoala securistă!

Exact înainite de a începe sesiunea de examene din iunie 1983, profesoara de filozofie, domnişoara Georgescu, ne anunţă că profesorul Petre Brânzei, directorul Spitalului de Psihiatrie „Socola”, susţine o conferinţă publică în care vor fi prezentate diverse patologii cu prezentare efectivă de cazuri. (Avea să fie, cred ultima lui conferinţă, în anul următor acesta trecând în lumea umbrelor.) În sala de conferinţe (care azi îi poartă numele) cred că erau în jur de 350 de participanţi din cele mai diverse domenii – medicină, drept, politehnică (construcţii, mecanică, textile etc.)... Exact la ora anunţată începe conferinţa. O domnişoară de circa 30 de ani, ce degaja o atitudine foarte distinsă deşi era îmbrăcată cam prea sportiv, a prezentat programul şi cele circa 14-15 patologii care urmau a fi detaliate şi exemplificate, făcând în acelaşi timp un foarte scurt rezumat al lor. În sală linişte perfectă, o largă majoritate luând notiţe cu foarte mare atenţie. După circa 10-12 minute discursul este brusc întrerupt de profesorul Brânzei din ultimul rând al amfiteatrului: „Gata! Acuma stai jos că vorbesc eu!” şi după ce ajunge în faţa asistenţei continuă: „Ce vedeţi aici e unul dintre cazurile frecvent întâlnite: a terminat facultatea de medicină şi a venit la noi. Ca pacientă, din păcate.”

Pentru mulţi dintre noi, muritorii de rând, cuvântul introductiv al domnişoarei respective ni s-a părut cât se poate de firesc. Nimic nu lăsa să trădeze că ar suferi (?) de ceva. Cât de mică e diferenţa între cele două lumi şi cât de greu este să „simţi” momentul în care se depăşeşte graniţa...!? Deseori, din păcate, e mult prea târziu, când grave efecte s-au produs, iar simpla izolare a făptuitorului e deja inutilă, răul făcut fiind, în cele mai fericite cazuri, greu de îndreptat.

Conferinţa aceea m-a făcut să vreau să încerc să înţeleg câte ceva, dacă nu din misterele psihicului uman, cel puţin în a reuşi o identificare a posibilelor cazuri patologice de care fie să mă feresc, fie să pot eventual preveni producerea unor evenimente de care aş putea fi culpabil indirect la rându-mi, având în vedere că, prin natura meseriei, aş putea fi pus în situaţia de a conduce echipe numeroase de muncitori în zone de lucru dificile sau periculoase. N-am reuşit mai nimic, dar interesul a rămas şi de multe ori am fost şi fascinat şi uluit şi întristat de limitele extreme pe care le poate atinge psihicul omului. Şi am căutat şi continui să încerc să înţeleg, chiar dacă n-am reuşit mare lucru sau deloc. Domeniul psihiatriei este, poate, unul dintre cele mai fascinante din toată medicina. Nu este la îndemâna oricui să încerce să repare o pânză de păianjen cu sfoară şi petice de sac. Nu ajută să fii numai medic, trebuie să ai şi ceea ce unii numesc har, adică la naştere, Dumnezeu însuşi să-ţi fi atins tâmpla cu degetul.

Să revenim însă pe pământ...

Vă mai amintiţi cum a venit Băsescu la putere? În ambele mandate, la limită. E clar că au furat şi unii şi alţii, deopotrivă, dar nu s-a făcut prea mare tam-tam pe chestia asta: uriaşele „băi” de mulţime şi discursurile foarte tranşante şi neechivoce „vorbeau” atunci de la sine, aşa că nu era „politic” să negi victoria; erau riscuri. Aveam să aflăm mai târziu autorii textelor (una dintre autoarele principale a fost şi Alina Mungiu Pippidi - de aceea erau aşa de bine scrise). Apoi au fost reuşitele lui Băsescu: o politică externă atipică şi chiar eficientă cu Ucraina şi Rusia (scandalul canalului Bâstroe, recuperarea a circa 9000 kmp din platforma continentală a Mării Negre ş.a.), discursul de condamnare a comunismului, o încercare de reformare reală (?) a justiţiei prin Monica Macovei (cel puţin aşa se vedea) şi altele, nu-mi mai amintesc acum şi nici nu ştiu dacă merită. Pentru că puţinul bine pe care l-a făcut atunci, nu mai are astăzi nici o valoare după răul imens pe care l-a întins mai apoi ca o molimă peste întreaga ţară.

Apoi, imediat după câştigarea celui de-al doilea mandat a declarat „de acum eu nu mai am ce pierde!” şi l-a făcut pe Andrei Pleşu să-şi dea demisia foarte rapid din funcţia de consilier, apoi pe Renate Weber... A continuat cu apropouri mai mult decit indecente la adresa Luciei Hossu-Longin, cea care spunea ca „l-am votat cu ambele mâini şi acum nu-mi vine să cred ce se întâmplă” şi pe mulţi, mulţi alţi oameni de certă valoare.

Băsescu a fost, în cele din urmă, diagnosticat, dar cu ce uriaş şi dureros preţ?

„Traian Băsescu se masturbează tot timpul în oglindă cu Puterea. A-şi impune voinţa, fără a ţine seama de părerea nimănui, a călca în picioare oameni, indiferent cât de valoroşi, care-i stau în cale, a ameninţa, a insulta şi a umili sunt exerciţii care îl fac să juiseze." ("Marele Masturbator", Gândul, 12 ianuarie 2012)

Cu doar câteva zile înainte de umilirea doctorului Raed Arafat se întâlnise oficial cu câteva zeci de studenţi români care studiază în străinătate şi nu s-a putut abţine să nu împroaşte cu rahat în jur, făcându-le următoarea ofertă publică:

“Dacă acceptă salariul de secretar de stat, sunt dispus să angajez fără concurs, pe posturile de consilieri prezidenţiali, trei studenţi români.”

Iar în acest timp, în aproape toate instituţiile statului, în special în cele strategice şi care ţin chiar de siguranţa naţională, erau în curs de finalizare „reatestările pe post prin examen/concurs” – de fapt, o inimaginabilă formă de umilire şi de insultă a întregului personal, în scopul desfacerii din nou a unor contracte de muncă a indezirabililor necoloraţi portocaliu, sub masca reorganizării instituţionale pe regiuni, printr-o flagrantă şi sfidătoare încălcare a tuturor legilor şi normelor în vigoare, inclusiv şi mai ales a Constituţiei României.
 
Trist nu este faptul că şi el a minţit. Poporul ăsta e minţit din 1947 încoace şi, nolens volens, cu timpul, a învăţat „să se descurce” şi nu prea mai pune la inimă chestia asta, mai ales că are mare noroc de pământurile astea roditoare care-i mai alină din necazuri.
 
Cel mai trist lucru în acest moment este lipsa totală de alternativă. Un psihiatru spunea odată că toţi liderii au o doză mai mică sau mai mare de paranoia, altfel ar fi imposibil să conducă un grup de oameni sau un popor. Cred cu tărie, însă, că a venit ziua în care acest popor nu mai trebuie să fie condus de paranoici.

Poate părea paradoxal, dar eu mai cred că, acum, exact în aceste zile de aparent haos, este momentul cel mai prielnic să fie propulsaţi 2-3 lideri cu adevărat reprezentativi. De unde să fie luaţi, chiar că naiba mai ştie! Pentru că acum, în aceste zile atenţia lumii este captată la maximum şi acum mesajul ar ajunge cel mai bine şi foarte departe. Dacă ar face-o în celelalte zile, când strada se va fi calmat, mesajele lor se vor pierde în vomele lătrăilor de partid şi în discuţiile ţăţeşti, cu risipă de energie din partea tuturor.

Academicianul Grigore Moisil spunea că "legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil". Din păcate, le permit să fie şi hoţi şi mincinoşi. Pentru mine, întreaga clasă politică nu mai are valoare nici cât un rahat de şoarece, singura cale de renormalizare rămânând salubrizarea generală. Şi definitivă!