Târtănel Boxoi şi restu' lumii

Târtănel Boxoi se hotărî în cele din urmă că singura şansă de recuperare a rămas pivniţa. Noaptea era pe sfârşite, dar până şi zorii zilei parcă se încleiaseră în mâzga de pe Dealul Mitropoliei. Îşi luă inima-n dinţi, îşi puse pâslarii şi se strecură printre cei doi boscheţi din faţa intrării. Potăile dormeau leşinate de oboseală: alergaseră câteva ore bune după unul cu o pancartă pe care scria “Ieşi afară, javră ordinară!”. Cu mare grijă să n-o trezească, Târtănel păşi peste una dintre potăi, dar nu făcu mai mult de doi paşi, când simţi brusc că-i fuge de sub el unul dintre pâslari, în timp ce al doilea încerca să decoleze spre felinarul de deasupra porţii. Înotă cu disperare în aer ca un arlechin cuprins de streche, în căutarea fie măcar a unui cârlig de rufe, şi se prăbuşi ca un sac de cartofi pe caldarâmul îngheţat. Rinichii aproape că-i explodaseră la contactul cu pavajul. Paradoxal, îi revenise zâmbetul pentru o fracţiune de secundă, un val de căldură îi invadă vintrele, picioarele parcă se afundau în vată de zahăr proaspăt scoasă din centrifugă, după care o linişte ciudată se aşternu peste tot…
Saună… Ce minunat e…!? Chiar îi era dor de o baie de aburi… Aburii mulţimii… Îmbrăţişări, pupături, plescăituri, mormăieli extatice… Deschise ochii tocmai când limba uriaşă a lui Blegu’ îşi uniformiza balele pe chelia alb-vineţie a lui Târtănel. Blegu e un bătrân buldog cu coadă, ce-şi face veacul prin jurul palatului şi de care îl leagă un soi de ciudat romantism: de fiecare dată când îl zăreşte, Târtănel nu reuşeşte să-şi amintească dacă l-a adoptat sau, de fapt, l-a părăsit. Nimeni nu mai ştie din ce trăieşte sau pe cine păzeşte, dar pentru că nici nu strică, nici n-ajută, lumea l-a luat ca recuzită la palat.

Preţ de câteva secunde, timpul parcă îngheţă şi el: Blegu’ se opri din lins, înclină capul într-o parte şi îl privea pe Târtănel de parcă unul dintre ei fusese lovit brusc de sindromul Down. Cu un fulgerător dos de palmă, Boxoi îi şterse javrei una peste bot şi încercă să se ridice, dar parcă nişte braţe nevăzute îi ţintuia fesele de trotuar. Hotărât lucru că avea dreptate cel ce a zis că nu eşti beat destul atâta timp cât mai poţi sta întins pe preş fără să te ţii de nimic. După câteva îmbăţoşări crispate, momente în care până şi tendoanele păreau a se desprinde de pe oase, reuşi să se ridice în genunchi, dar pantalonii de pijama cedaseră complet, rămânând lipiţi de gheaţa dalelor de piatră. Ţinându-se de o tufă de trandafiri degeraţi, reuşi să se ridice în picioare cu un efort aproape sisific. Îşi recuperă cel de-al doilea pâslar, îşi strânse halatul de casă în jurul chiloţilor şi apoi şi-l curăţă de cele câteva bucăţi ciudate de gheaţă galben-stacojie care-i atârnau pe la poale.

“– Castronu’! Unde dracu’ e castronu’?!" murmură Târtănel, căutând îngrozit cu privirea obiectul cu pricina.

– Fir-ai al dracului de potaie împuţită! Te crezi la casă de boieri de mănânci din troacă, ai?! şi cu un gest furibund îi smulse câinelui vasul de sub bot.

“– Iar mi-am uitat sextantul în casă! Da’ nu mă-ntorc, că-mi merge rău!” Îşi răsfiră în aer degetele mâinii drepte, potriveşte cu greutate degetul mare pe vârful nasului, iar cu degetul mic îşi fixează azimutul pe gura beciului. Trei paşi gigantici şi după al patrulea se prăbuşeşte din nou, dar de data asta se agaţă la timp de clanţă, iar uşa se deschide cu un scârţâit prelung şi îl aşterne, moale, peste primele trepte. Îşi recuperează picioarele, îşi smulge clanţa din nas şi bâjbâie după întrerupător. Suprinzător, reuşeşte să coboare cele aproape 20 de trepte fără să înregistreze nici o avarie: “ – Oh, tu, preamărită şi binefăcătoare drojdie..!” exclamă Târtănel, dilatându-şi nările ca nişte pâlnii de megafon şi inhalând cu nesaţ miresmele hrubei. Se aşează, gâfâind, între două damigene, cât să-şi tragă puţin sufletul. Şterge cu o mânecă praful de pe cea din stânga, apoi o curăţă puţin şi pe cea din dreapta… Realizează cu tristeţe că nu mai este nici o rază de speranţă: “Le-au ciuruit şi pe astea...” şi începu să plângă. Aţipeşte pentru câteva clipe, se trezeşte brusc, uitându-se puţin panicat în jur şi constată că nu e nimeni care să-i vadă sau să-i şteargă lacrimile.

“ – Dacă mai stau mult aici fac, naibii, pneumonie. Parcă-s prost!... Par că-s prost?! Hmmm… Interesant… Gata! La asta ne gândim mâine, cum zicea Scarlett O’Hara.” şi căută cu privirea butoiul cu varză. Cu un gest profesionist, scoate instantaneu capacul, aplicând a sa deja celebră mouvement de poignet. Manevra asta îi va aminti mereu cu nostalgie de prima sa cucerire, o chelneriţă creolă dintr-un bar din Haiti care l-a lăsat până la urmă şi cu cel de-al doilea ochi în soare, pentru că pe celălalt ochi şi l-a scos când voluptoasa i-a cerut lui Târtănel s-o facă pe piratul. Şi nu apucase să bea nici măcar o sticlă de rom jamaican cu ea!

Duhoarea de varză era mai-mai să-l dărâme din nou. Reuşise în ultimul moment să tragă o gură de aer în piept şi oricât încerca să-şi ţină respiraţia, miasma reuşea să se infiltreze chiar şi prin pori, încât creierul îi dădea deja bip-uri de alarmă. Cu mişcări rapide tatonează cu furculiţa întreg fundul butoiului, răscolind înspăimântat moarea rămasă. Lumina nu bate nici măcar până la jumătatea butoiului şi trebuie să se bazeze doar pe simţurile tactile. Plămânii aproape că-i explodează, simte că nu-şi mai poate ţine respiraţia, dar în ultima secundă reuşeşte să înfigă până la plăsele furculiţa în ceva consistent, scoţând triumfător ultima căpăţână de varză şi, aproape leşinat, reuşeşte să trântească la loc capacul peste butoi.

Prea târziu! Câinii de afară, antrenaţi şi pentru luptele antitero, au simţit mirosul şi au dat alarma de luptă. În doar 30 de secunde mascaţii iau aleea cu asalt şi se instalează în poziţie de tragere. Poarta palatului este ruptă şi mulţimea invadează curtea. Reflectoarele sunt direcţionate toate pe gura beciului, luminând uşa care pare că încă se mai bălăngăne uşor ameninţător şi misterios. Doi ciumpalaci apucă un berbec din oţel şi aleargă spre uşă, urlând ca nişte piloţi kamikaze, reuşind să o spargă în două dintr-o singură mişcare. Aceştia n-apucă să se retragă la timp şi unul dintre fragmente mai mari se prăbuşeşte peste ei. Roger, căpetenia trupei antitero, solicită intervenţia SMURD-ului pentru descarcerare.

Profitând de momentele de panică şi de cumpănă ale mascaţilor, stimulat de valul de adrenalină şi mai ales de lătratul potăilor trezite brusc din somn, Târtănel Boxoi reuşeşte să se refugieze pe nevăzute chiar în corcoduşul de pe aleea principală, privind cu durere şi adâncă deznădejde cum javrele sfâşie cu sălbăticie ultimele fragmente de curechi. Pe chipul buhăit al lui Boxoi se întipăreşte groaza. Ficatul deja i s-a dublat în dimensiune. Privirea i se împăienjeneşte, câmpul vizual i se reduce şi… deodată, minunea minunilor! Incredibil! Sfântă Maică Fecioară!!! Corcoduşe în miez de iarnă! Întinde mâna, întinde şi un picior şi… o creangă cedează şi este dat de gol. Imediat toate reflectoarele se aţintesc asupra lui, iar mulţimea scandează în extaz “Jos Boxoi!”.

“ – Oare strigă la mine? Dacă da, de ce or vrea să cobor? Ce să fac? Ce să facă ei? Aici sunt corcoduşe şi e aşa de bine! Iar dacă încearcă unul să se suie în corcoduş, se rupe copacul şi s-ar putea să-şi rupă şi el gâtul, nu numai eu.”
– Băi, nu fiţi proşti. Voi sunteţi obezi şi dacă vă suiţi aici sus o să rupeţi copacul. Numai eu pot să vă dau, dar numai câte una de om, se oţărăşte Târtănel la manifestanţi.

Mulţimea scandează din nou: “Jos Boxoi!” şi “Nu vrea nimeni corcoduşe, scapă ţara de căpuşe!”
“ – Ce căpuşe? Ăştia-s cu capu’?! Toţi băieţii mei deştepti mi-au spus că nu mai e nici o căpuşă în ţară! Le-am eradicat pe toate! Cu adevărat o mulţime violentă şi ineptă, vorba unuia!?”

Între timp, trupele antitero se scarpină în diverse părţi ale corpurilor. Se scarpină singuri, se scarpină între ei, unii încep să-i scarpine şi pe demonstranţi. Roger, capul turmei de pază, încearcă timid o dilemă:
– Domnu’ Boxoi, şefu’! Da’ noi cu cine suntem?
– Băi, Roger, îţi explic pe urmă. Cheamă-l la mine pe Muc cel Mic. Să vină cu scara.
– Şefu’, cu ce fel de scară să vină domnu’ Muc? Cu aia de coborât sau cu aia de urcat?
– Băi, tu n-ai auzit?! Zi-i să vină mai repede, că-mi îngheaţă corcoduşele, ăăăă… pardon!... toate cele!
– Roger, şefu’!
– Ce faci, băi, vorbeşti singur?!
– Nu, şefu’. Ştiţi, aşa se zice în engleză când înţelegi comanda, zise mascatul mândru.
– Bine! Hai, mişcă mai repede! 

Mulţimea scandează şi dansează în continuare în jurul corcoduşului.
“ – Cum dracu’ pot să bea aştia ceai în mijlocul iernii? Oare să le fi scumpit aşa tare vodca? Să fi uitat oare Muc să-mi spună?” Şi faţa lui Târtănel Boxoi se fleoşcăi nostalgic dintr-odată. “– Băiat bun, Muc ăsta. Face de toate, numai că habar n-are ce-i cu el. Hmm… Eheeii…. Cum trece vremea… Mai rar Paşte ca acela… Parcă mai ieri s-a întors fiica-mea din America şi nu mi-a spus, şmechera, că e de fapt un ou Kinder şi când am spus “Hristos a-nviat!” a şi ţâşnit Muc cel Mic din el, de teamă să nu-l bat şi eu în cap, peste cucuiele făcute deja în timpul transportului…”

– Dom’ Boxoi…! Şefu’! L-am adus! E aici, după zambilă.
– Băi, Muc, ce naiba e aşa mare gălăgie aici? Tu nu vezi că nu pot să dorm?! strigă Târtănel, întinzându-se ca o balerină după o corcoduşă îngheţată.
– Păi, şefu’, stai să vezi… încearcă Muc cel Mic să negocieze.
– Ce să văd eu, băi! Nu ţi-e bine?! Eu văd foarte bine de aici, mai ales că-s mai sus decât voi toţi! Vezi ce vrea ei! Ptiu, drace! Ce vor ei - că m-am molipsit de la fiică-mea! răcni Târtănel, scuipând către mulţime sâmburele unei corcoduşe.
– Roger, şefu’!
– Băi, lasă-l pe Roger cu mine, n-ai tu treabă cu el! Clar?! şi scuipă cu forţă încă un sâmbure de corcoduşă, încercând să nimerească ochelarii lui Muc cel Mic, dar acesta ricoşă de pe capul lui drept în freza unuia de la SMURD care încă îl resuscita pe unul din ciumpalacii care spărsese uşa beciului.

Muc cel Mic se întoarse către mulţime şi se duse lângă tufele de trandafiri uscaţi în căutare de strategii. Între două corcoduşe, Târtănel Boxoi îl mai spiona din când în când pe Muc cel Mic, iţindu-şi ochiul de sticlă printre crengi. După vreo două ceasuri, Muc cel Mic se întoarce la Boxoi cu o faţă de curcubeu şi-i zice:
– Şefu’, e groasă rău! Ăştia vor să cobori din corcoduş, dar să mor eu dacă ştiu de ce!? Eu zic aşa, mai ales că nici corcoduşe nu vor! Alo, şefu’, scuipă, te rog, puţin mai la stânga, da?!

– Deci ce zici să facem? întrebă Boxoi.

– Şefu’, eu zic să-ţi schimbi ciorapii, că put al naibii de tare şi-s şi rupţi până-n cur (mă scuzaţi, şefu’, dar aşa se vede!) şi se văd urât şi de peste gardul palatului. Că cică se uită lumea la noi şi nu-i frumos. Ce zici? Îţi aduc alţii noi?

– Băi, n-am înţeles nimic din ce ai spus că răcnesc ăştia jos şi nu se aude, da’ sunt de acord. Auzi! Băi, Muc, şi să închizi poarta bine după ce plecaţi că am rămas şi fără vin şi fără varză. Mi-au furat-o ciumpalacii ăştia ai tăi, în gâţii mamii lor!

– Da, şefu’! Am înţeles. Plecăm acum sau ne mai învârtim puţin pe aici o oră-două, ca să nu te mai deranjăm şi după amiază? 

– Băi, mai puteţi sta puţin, dar nu mai târziu de 12, că dacă-mi trece ceasul, nu mai pot adormi. Băi, Muc! Ia stai, puţin! Ia adu-i încoace pe toţi, că vreau să-mi iau rămas bun de la ei!

– De ce şefu’?! Gata?! Pleci?! Unde pleci, şefu’?! întrebă panicat Muc cel Mic.

– Nu eu, măi târlane! Voi plecaţi! Ce dracu’ măi, Muc?! Parcă nu eu te-aş fi educat! Hă, hă, hăă...!!!

“ – Al dracu’ şi Muc ăsta! Îşi spune cel Mic, da’ ia-uite la el cum îi mână pe toţi de la spate, de parcă zici că s-a întors la vatra strămoşească! Ce tare e-n manivelă, Muc ăsta!”

Soarele răsărise de mult peste Dealul Mitropoliei. Înainte de a se băga în pat, Târtănel Boxoi mai aruncă o privire nostalgică mulţimii care se pierdea deja în zare… Adormi cu un zâmbet melancolic pe buze, recitându-şi, ca de obicei, fragmente de poezii… “Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră…”