În vizită la revoluţie

"We're not perfect, but we do have democracy."

Hugo Rafael Chávez Frías

(1954-2013, fost preşedinte marxist al Republicii Venezuela)

- E duminică şi deja ora 8. Magazinele sunt închise. Ne întoarcem la hotel?
- Am o idee, zic. Hai să mergem la revoluţie, că tot ai mâine interviu pentru cetăţenie!
Deşi puţin cam rece, e o foarte frumoasă seară de toamnă pentru jumătatea lunii noiembrie.
Pe măsura ce ne apropiam de Piaţa Universităţii observăm că fiecare copac de pe trotuar era flancat de un cuplu de poliţişti. La statuia "Lupoaicei", un homeless dansa după muzica stelelor, combinând nişte paşi de dans inspiraţi din videoclipurile lui Michael Jackson cu un soi de figuri din gimnastica tradiţională chinezească. Din când în când îşi mai ridica pantalonii care-i ajungeau şi mai jos de genunchi din cauza zbenguielilor complexe. 

Ne integrăm discret printre cei circa trei mii de participanţi, fără să vorbim sau să schiţăm vreun gest. O super-oxigenată aflată la a patra tinereţe, aţâţă agitată şi foarte vocalic un grup la fel de pestriţ de gură cască format din vreo 3-4 pensionari, vreo 4-5 tineri de liceu şi vreo câţiva free-lanceri de culoare, din zona Magheru, toţi bulversaţi de gravitatea situaţiei:

- Mi-au furat ăştia două apartamente, un teren de trei hectare şi o casă la ţară! Nu se mai poate aşa o batjocură! Abia mai avem cum să ne ducem viaţa! Noroc că ne-a rămas apartamentul în care trăim!
Câţiva metri mai spre Teatrul Naţional, 3 sau 4 camere de filmat, câteva telefoane mobile şi nişte lămpi sunt orientate spre doi îndârjiţi patrioţi de vârstă medie, în poziţie de drepţi, cu berete saxone şi geci de piele cu epoleţi coloraţi, ce cântă imnul înregistrat pe un telefon şi amplificat, cred, de o portavoce. Au mâinile drepte aşezate la inimă şi nişte feţe extrem de constipate din cauza situaţiei de căcat din ţară. După ce se termină imnul, mulţimea aplaudă frenetic şi încep scandările de lozinci citite de pe diverse bileţele.

Plictiseală mare în tabăra reporterilor de lângă fântâna arteziană. Gerhard Ernst (zis şi "Gheri de la Digi24") e într-o pauză de reumplere a glandelor salivare şi de recuperare a muşchiului sterno-cleido-mastoidian. Între două SMS-uri întreţine (doar cu privirea) un grup de trei blonde. Alături de ele, o fată şi un băiat cam la vârsta studenţiei, ce nu par a fi împreună, îmbrăcaţi în haine mult prea cernite pentru vârsta lor, privesc când în gol, când cu dezgust, mulţimea agitată. În special privirea ei este vizibil încărcată de o tristeţe de plumb. Tragedia de la clubul "Colectiv" are sigur rezonanţe particulare în sufletele lor.

Unei efuzive reporteriţe de lângă Gheri îi vine o idee:

- Hai să-ţi iau un interviu, îi spune aceasta uneia dintre cele trei blonde pe a cărei jachetă era brodată sigla Mişcării "Dreptate pentru Animale - DPA".

Celelalte două rămase îşi continuă absente conversaţia. La un moment dat, una exclamă concluziv la finalul unei povestiri pe care am ratat-o:
- Băi, mă-nţelegi?! Am avut orgasm când l-am văzut, să mor io! Orgasm total! A fost tare de tot, bă!

 

La mai puţin de doi metri de ele, Gheri îngheţase cu telefonul în mâini şi le privea trist, fără speranţă. A treia blondă continua să combată ceva la microfon. Juna reporteriţă o aproba continuu, sorbindu-i vorbele cu un viril entuziasm. 

Undeva spre Teatrul Naţional se formează un mol. Vreo 10-12 camere TV şi cel puţin atâtea lămpi sunt îndreptate spre mulţimea agitată şi aglutinată ca muştele la miere (vorba vine!). Ne croim şi noi drum spre grupul cu pricina şi dăm nas în nas cu un poliţist înarmat ca-n filmele americane cu terorişti afgani:

- Cine a venit de se-nghesuie aşa lumea? Trec vreo 10-15 secunde fără să primesc răspuns. Reiau întrebarea, pentru că poliţistul se uita la mine ca găina-n lemne.

- Preşedintele, zice organul, cu jumătate de gură, fără să-şi ridice ochii de la mine, părând a regreta clipa de neatenţie cu livrarea informaţiei.

Prima şi ultima dată când intrasem de bună voie într-o gloată fusese la “Podul de flori” de la Ungheni, din mai 1990 când am avut mare noroc să scap cu viaţă din îmbulzeala aceea zărghită. Mă uit în jur să evaluez situaţia şi descopăr vreo şase “civili” care "afânau mulţimea", aşa că am decis să mă alătur grupului, situaţia părând a fi sub un relativ control. Se scandează lozinci de tot felul, dar mai frecvent “Co-lec-tiv!” şi cerinţa obsesivă "Vrem trei sute,/nu şase sute!". Molul se plimbă lent şi haotic între marginile bulevardului. Un pensionar cu atitudine patriotică şi căciulă brumărie din blană de miel ridică şi el, în aer, un pumn flasc şi protestează sacadat, cu o vehemenţă onirică: “Ro-mâ-ni-a ro-mâ-ni-lor!”. Un curios mă bate pe umăr:

- Cine vorbeşte acolo?
- Preşedintele, zic. I-o fi tăiat Oprescu apa caldă la Cotroceni şi a ieşit să facă o baie de mulţime.
Nu zâmbeşte, semn că ar putea fi un alt patriot atins la coarda sensibilă.
Glomerula prezidenţială se îndreaptă discret, dar sigur, spre “Intercontinental”, moment în care încep să se întindă nişte nervi particulari în mulţime. Un cetăţean cu iniţiativă organizatoare strigă mereu îndemnul către preşedinte să vorbească la portavoce.
- Păi, du-te şi i-o dă, de ce strigi degeaba?
- I-am dat-o, dar nu vrea!
- Normal, zic. Până zice el “bună seara”, neîntrerupt, se termină bateria!
Deodată, o fătucă de până-n treij’ de ani, destul de elegant îmbrăcată, cu un tricolor într-o mână şi în cealaltă cu un carton pe care scria un mesaj protestatar, se desprinde de grup şi, dând înapoi, ţipă isteric, frângându-se spectaculos de la mijloc, ca o bocitoare de morţi:
- Nemernicilor! Ipocriţilor! Mârşavilor! Aţi distrus ţara! De ce nu vreţi să staţi de vorbă cu noi?!
Ca din neant, apare Lucian Mîndruţă care intră în rol cu aceeaşi agitaţie. Cu un picior înainte şi celălalt înapoi, îndreaptă imediat telefonul asupra ei şi-i strigă pe acelaşi ton de panică:
- Spune cine eşti!!! Priveşte la acest telefon şi vorbeşte! Vorbeşte aici!!! Acum!!! Haide, spune cine eşti şi ce vrei!

Câteva camere de luat de vederi se mută imediat pe cei doi pentru câteva momente. Scena se repetă identic de 2-3 ori de ambele părţi. Tipa se retrage brusc, aparent dezamăgită şi deznădăjduită şi se pierde rapid în mulţime. În timpul ăsta, preşedintele s-a urcat în maşină şi a plecat. Unii se prind cam târziu că nu mai e şi că jandarmii vor profita pentru a separa grupurile. Se strigă “Î-na-poi! Î-na-poi!” şi “Uni-versi-ta-te! Uni-versi-ta-te!”
Se formează un nou mol, dar la o scară mică de tot. În centrul atenţiei e acum Lucian Mîndruţă, în rol de lider suplinitor. E asaltat cu propuneri şi mai ales cu rugăciuni de genul “Veniţi şi vorbiţi pe podium, la portavoce! Vă vrea lumea, dom’ Mîndruţă! Nu ne lăsaţi! Faceţi ceva!”
- Dom’ Mîndruţă, de ce nu ieşiţi şi mai spuneţi la teveu ce se întâmplă în ţară?
- Păi, nu mai am treabă, dom’le cu ăştia, nu ştiţi? Cu nici unul. Acum sunt blogger.
- Aşa e, dom’ Mîndruţă! Sunt toţi nişte mafioţi, sunt vânduţi! Dom’ Mîndruţă, trebuie să vă spun ceva foarte important pentru ţară!
- Scrieţi-mi pe blog, pe mail. De ce nu-mi scrieţi pe blog?! Staţi, că sună telefonul. E de acasă! 

Se îndreaptă de spate şi îşi îndreaptă o privire leninistă către mulţimea din Piaţa Universităţii.

- Alo! Da, Mădă! … Ce zici? ... M-au filmat şi m-au dat pe post?... A ieşit bine?!... Ei, asta e! E bine aşa…!... Bine, hai că mai vorbim când ajung acasă.
Un tânăr cetăţean, preocupat şi el de dezvoltarea coerentă a societăţii, îşi strecoară capul printre ceilalţi şi intervine cu alte indicaţii preţioase către Mîndruţă:
- Domnu’, auziţi?! Şi să vă mai zic eu ce mai trebuie, dom’le! Să se termine odată cu birocraţia asta! Înţelegeţi?! Ne omoară aştia cu birocraţia asta! Şi, întorcând privirea spre un vecin, îl întreabă vizibil nelămurit:
- Auzi? Da’, cine-i ăsta? Ştii cumva cine-i domnu’? Hî…?!
Umerii lui Mândruţă sunt cuprinşi de negociatorul poliţiei.
- Dom’, Mîndruţă, vă rugăm, pe trotuar, dacă se poate, da? Puteţi să dezbateţi acolo problemele.

La întoarcerea spre Piaţă, un cetăţean satisfăcut explică unor protestatari începători în ale revoluţiilor:
- Bravo lui Iohannis! Bine a făcut! Aşa da preşedinte! Ai văzut cum şi-a întărit imaginea?! În doar 15-20 de minute!

Îmi vine în minte un banc cu nişte puştani care au găsit o pastilă de Viagra prin casă şi i-au pus-o bunicului într-o ceaşcă de ceai, fără ca acesta să ştie. Urmărindu-l îndeaproape pe bătrân, după o vreme îl surprind că iese din baie cu pantalonii uzi în faţă.
- Da’ ce-ai păţit, bunelule? îl întreabă un nepot chicotind.
- Iote, poznă! M-am dus şi eu, ca omu', să mă piş. Am băgat mâna în pantaloni şi când am scos-o m-am speriat şi am băgat-o înapoi.

 

La fântâna arteziană sunt lipite zeci de afişe şi mesaje. Lângă un poster mare cu portretele celor dispăruţi în incendiul de la “Colectiv” un alt free-lancer, tot de culoarea locală, în calitate de ghid bine informat, împărtăşeşte vizitatorilor câteva dintre misterele incendiului. Printre curioşi, un cuplu de studenţi, vizibil interesaţi de conspiraţiile de lângă ei:
- Deci, zice ghidul, s-a primit un semeseu pă telefonu' la băiatu’ ăsta şi la fata d-acilea cu mesajul “hai, că urmează să se dea foc”!
- Da, aşa e, zice fata, are dreptate! E adevărat! Am citit şi eu asta pe internet!
- Vedeţi?! D-aia vă spun că mai există şi alte două ipoteze: una că cică ar fi fost un atentat terorist şi e aproape sigur că e aşa, dar rămâne întrebarea: de ce să-şi fi dat ei foc tot lor? Nu se ştie, deocamdată, dar se lucrează!
N-am mai stat să aud şi alte ipoteze pentru că am văzut că, alături, pe un cort, scria că “Nicuşor Dan are un plan”. O fi având, dar încă nu-l spune şi altora, probabil ca să nu i-l fure "agenturili străine". E unii oameni care-i vorbeşte (că e mai puţini de zece). Nicuşor Dan ascultă profund, mimând alternativ când gravitatea sau surpriza, când ridicolul situaţiei prezentate.
Două doamne de la “Democraţia Directă din România – DDR” împart manifeste cu grafice în Excel din care aflăm că pentru “democraţia directă în statul nostru” sunt deja 1129 de opţiuni, iar pentru “mafia politică şi economică” doar 113. Suntem îndemnaţi să ne înscriem şi să spunem numele ca să putem discuta pe diverse teme.

Pe asfaltul de la arteziană se înfiinţează alte trei forumuri de discuţii - pe teme de sănătate, educaţie şi justiţie. Aici sunt, deja, şi dosare cu instrucţiuni şi recomandări tipărite, una dintre ele fiind şi cea de a nu vorbi mai mult de 3 minute. S-or fi inspirat sigur de la durata maximă a discursurilor prezidenţiale.

Cocoţat la o fereastră a Universităţii, tradiţionalul "cetăţean dac" flutură continuu un tricolor imens. După doar 2-3 minute de fâlfâială, vrea să să coboare. “Dacul” întinde steagul unor liceeni aproape leşinaţi de emoţie. Aceştia îl iau cu mâinile tremurânde de parcă simţeau întreaga patrie vibrând patriotic prin drapel. “Dacul” se prelinge pe ziduri până pe trotuar, preia tricolorul şi le strigă puştilor ce-l aplaudau cu ochii aproape în lacrimi:

- Să se termine odată cu această mizerie!

După doar câţiva paşi, se agaţă de un burlan, se cocoaţă la o altă fereastră şi-şi continuă fâlfâlul.

Ne îndreptăm înapoi spre hotel. Dansatorul de la “Lupoaică” era tot acolo, în aceeaşi transă, valsând acum erotic cu panoul publicitar dezafectat, lipind obrazul de marginile-i ruginite şi simulând chiar tandre sărutări. Un hâtru fixase într-un colţ al panoului o pancartă de carton pe care scria mare: “Reformă pentru spitale”.
- Am văzut mai la vale, spre “Unirii”, un bistrou care face pizza cu anghinare. Mi-e cam foame şi la hotel n-avem nimic. Mergem?
Comandăm şi câte un ceai. După câteva minute, se aşează la masa alăturată un alt cuplu, ambii în jur de 50 de ani. Imediat după ce fac comanda, ea sună acasă. La copii.
- Aţi mâncat? Bine. Aţi spălat şi vasele? OK! Şi noi suntem în regulă. Am fost în “Piaţă”, la revoluţie, acum mâncăm câte o felie de pizza şi venim spre casă, dar mai durează puţin.
Aerul rece al serii de toamnă ne alungă toropeala. La intrarea într-un gang, un alt homeless, bătrân ca Bucureştiul, flutură mâna dreaptă deasupra capului şi, cu o fericire numai de el ştiută, strigă lumii cu o voce de drujbă edentată:
- Româniaaaa, culcă-teee!
Corect! E deja ora 23. Noapte bună, Românie, oriunde ai fi fost cândva!