Teatrul “Cub” sau “Hardughia” – sezonul 2

“Some people walk in the rain, others just get wet.”

Roger Miller

    După ’89 am recâştigat unul dintre drepturile fundamentale: de a vorbi şi a scrie în libertate deplină. Din păcate câştigul ăsta a fost foarte prost înţeles şi, în lipsa unei minime autocenzuri de a consemna doar lucruri importante, am ajuns pe muchie de cuţit în ziua de 18 mai din cauza excesivelor retorici lipsite de orice substanţă, de logică elementară, de bun simţ şi de mesaj. Prea mulţi analfabeţi funcţionali au ajuns să scrie pancarte şi să facă petiţii şi sunt convinşi că răgetele, bicepşii şi şantajele de orice fel reprezintă argumentele supreme în faţa cărora raţiunea trebuie obligatoriu să se supună. Napoleon spunea că “zece oameni care vorbesc fac zgomot mai mare decât o mie care tac”. Am văzut că ieri sau alaltăieri petiţia lansată pentru salvarea Teatrului “Cub” ajunsese la peste 6000 de semnatari, printre care şi câteva nume remarcabile în peisajul cultural. Nu ştiu dacă în cazul lor este doar o manipulare afectivă sau doar hipno-marketing, dar este dezamăgitor, pentru că pe respectivii chiar îi consideram repere socio-culturale. Încă mai sper că astfel de alunecări populiste sunt doar nişte simple accidente, dar dacă abia acum ni se relevă structura reală a lor, atunci sunt chiar lamentabili şi e frustrant şi bulversant pentru noi toţi.

    Nu eu trebuia să scriu despre asta, pentru că nu sunt eu cel mai în măsură să ridic o astfel de problemă, dar am decis să o fac pentru că nu mai suport ipocrizia unora, reacţiile umorale ale altora şi, mai ales, pentru că ştiu că lehamitea celor câtorva sute de mii de ieşeni care tac (ceva mai mulţi decât semnatarii petiţiei) va avea cu siguranţă consecinţe care se vor dovedi curând regretabile.

“Ce ar trebui să realizeze un oraș după ce ne satisface nevoile de bază de hrană, adăpost și securitate?

• Orașul ar trebui să se străduiască să maximizeze bucuria și să minimizeze greutățile.
• Ar trebui să ne conducă spre sănătate, mai degrabă decât spre boală.
• Ar trebui să ne ofere libertate reală de a trăi, de a ne mișca și de a ne construi viața așa cum ne dorim.
• Ar trebui să construiască rezistență împotriva șocurilor economice sau de mediu.
• Ar trebui să fie echitabil în modul în care distribuie spațiul, serviciile, mobilitatea, bucuriile, greutățile și costurile.
• Mai presus de toate, ar trebui să ne permită să construim și să consolidăm legăturile dintre prieteni, familii și străini, legături care dau sens vieții, legături care reprezintă cea mai mare realizare și oportunitate a orașului.
• Orașul care recunoaște și celebrează soarta noastră comună, care deschide uși către empatie și cooperare, ne va ajuta să abordăm marile provocări ale acestui secol.”

    Paragraful de mai sus este din “Happy City: Transforming Our Lives Through Urban Design” de Charles Montgomery (Doubleday Canada, 2013).

    Este acum momentul unui bilanţ justificat să ne întrebăm ce a realizat Iaşiul, după o erupţie imobiliară galopantă, în mai puţin de două decenii? Bineînţeles, dar dacă doar constatăm abrutizările urbanistice malignizante, aceasta nu ne ajută nicicum, decât dacă avem şi soluţii corective. Trist este că, în cele mai multe cazuri, amendamentele continuă să fie strivite de călcâiele politicului inept, de interesele meschine sau de cele mafiote. Deci, ce a realizat Iaşiul până acum? Mai nimic din cele spuse de Montgomery. Din unele câte extrem de puţin nu înseamnă un progres, ba dimpotrivă; fragmentele labile şi dizarmonice conduc deseori la rezultate ireparabile. Şi constatăm mereu, cu fatalismul de ţuţări patriarhali, că experienţa altora e inutilă, că aşa a fost să fie, dar suntem mândri că suntem români. Toate acele obiective de mai sus oferă consistenţă unitară şi coerenţă numai dacă fiecare dintre ele este îndeplinit în profunzimea lui într-un mod durabil, în care conceptul este structural solid, chiar dacă nu finalizat în integralitate.

    Comuniştii au partea lor de vină în mutilarea oraşului, dar chiar în acei ani dramatici s-au reuşit salvări spectaculoase şi dezvoltări destul de coerente urbanistic. După anul 2000, în special, s-a început o acţiune de mutilare urbanistică, dusă deseori dincolo de absurd. Distrugerea cu sălbăticie a spaţiilor verzi şi a zonelor de parcuri este fără precedent. O urbe cu peste un milion de locuitori care a ajuns să aibă un singur părculeţ în Copou (care numai parc nu mai e!) şi o grădină botanică destul de jalnică, nu că este de o tristeţe cumplită, ci ar trebui să reprezinte un semnal major de alarmă. S-a distrus o zonă verde din centrul oraşului care putea fi un parc deosebit de valoros socio-cultural şi s-a construit un bazar megalomanic, cu o volumetrie grotescă, ineptă şi alienantă. Ani de zile o construcţie provizorie a tronat abuziv pe esplanada Teatrului “Luceafărul” şi s-a uzat de tot felul de tertipuri pentru a fi menţinută. Este absolut surprinzător că s-a luat o decizie corectă până la urmă (evident, sub presiune mediatică!), dar asta era doar una de faţadă, pentru că, sub o altă lozincă ipocrită şi băloasă, spaţiul dispare discret, centimetru cu centimetru, sub mesele unor crâşme. Un exemplu clasic de metastază urbanistică vindicativă, cum este şi subordonarea urbanistică a Palatului Culturii cu ţarcuri de obor într-o parcare privată în locul parcului, cum este şi sufocarea puţinelor monumente istorice din zona centrală de alte ţanţoşe şi sinistre cutii din sticlă, de magherniţe şi coteţe pseudo-comerciale, multe dintre ele adevărate bombe biologice şi multe, multe altele.

    Comuniştii au fost blestemaţi şi pentru că au demolat biserici şi, pe cele care-au mai rămas, le-au sugrumat edilitar între ansambluri de blocuri construite ca nişte cazemate. După ’90 însă, fiecare palmă liberă de pământ a fost vânată cu disperare şi pentru construcţia de biserici, indiferent de ce se află în proximitatea lor. Cred că dacă s-ar face un bordel mare, în curtea interioară a acestuia sigur ar apărea cel puţin o capelă, pentru că şi acele suflete sărmane au nevoie de oploşire sufletească. În biserică nu intri din piaţă sau din bodega învecinată direct la altar. Drumul de la poartă şi până la intrarea în biserică a fost făcut intenţionat suficient de lung tocmai pentru ca să existe răgazul de a te rupe de balamucul cotidian şi de a aluneca treptat în atmosfera de pietate. Şi reciproc, pentru că o revenire bruscă la contactul cu strada poate avea rezonanţe interioare degradante, care anulează tot efortul de deconectare anterioară, dacă nu chiar mai rău.

    La fel este şi o sală de spectacole destinată teatrului, dansului, muzicii. O astfel de sală este un simbol pentru orice comunitate. Arhitectura unei astfel de clădiri este unică, amplasarea este aleasă cu foarte mare grijă şi mai toată urbea se dezvoltă în jurul ei. Şi nu a fost ales deloc aleator locul în care Teatrul Naţional urma să fie construit. Ca şi în cazul bisericilor, “coridorul de acces” la sala de spectacole, conceput aproape oriunde în lume ca un parc, are exact acelaşi rol de cuplare şi, respectiv, de decuplare de la momentul de reverie la care vei fi sau ai fost părtaş. Într-o sală de spectacol nu intri cu papucii plini de glod şi nebărbierit, nu vii de la nuntă ca să bifezi prezenţa cu “x” pe pătrăţel, nu sufleci doi mici şi o "bere repede, că-ncepe piesa". Pentru orice spectacol te pregăteşti cu ore bune înainte, uneori poate cu ceva zile, pentru că poate trebuie să mai şi lecturezi ceva anticipat. La spectacol nu intri în chiloţi şi în maieu, nu tragi un pui de somn în pauză că te-a moleşit căldura, dar nici nu-ţi mai pui o şubă pentru că ai îngheţat. Respectul pentru actul cultural trebuie să fie reciproc.

    Şi biserica şi spectacolele de orice fel fac parte chiar şi din ritualurile noastre terapeutice. Şi când astea nu mai dau rezultatele aşteptate trebuie să apelezi la specialişti. Şi că tot veni vorba de asta, asistăm la o altă perfidă distrugere, relativ silenţioasă, dar de o mare gravitate. Parcul spitalului de psihiatrie Socola este fărâmiţat lent prin tot felul de tertipuri juridice, este ştrangulat sub pretextul urbanizării şi creşterii calităţii vieţii. Nu se pricepe că tocmai acea vastă zonă verde este fundamentul terapiei şi că fără ea, nu va mai fi nici o diferenţă între o puşcărie şi spital. Nerozii similare se petrec în multe zone din Iaşi unde se defrişează păduri întregi şi se fac ansambluri de locuinţe cu procente de ocupare şi la densităţi de locuire aberante şi mai toate aceste zecii de mii de metri cubi de betoane sunt botezate cu termeni ca “green”, “fresh air” şi alte măscări de aburit voyeru-iştii care se uită hipnotizaţi la nişte reclame cu păduri ce nu mai există decât în amintiri.

    “Dar tăcerea? Unde mai găseşti tăcere ca în dulcele Târgul Ieşului? În nopţile de vară nu s-auzeau decât broaştele (pătimaş ca la Vâlcov), ţipătul Annei Karenina rămas în glasul tuturor locomotivelor, ş-apoi tic-tac-ul pendulei din părete şi, într-un fel de cosmică intimitate, greierii: scârţâitul osiilor timpului care-şi mână boii la pas…

*

- Ce mai e nou?

- Ce să fie? Nimicuţa.

- Toate bune?

- Toate bune.

- Atunci, cu bine.

    Aşa era în dulce Târgul Ieşului: nimic nou, şi cu bine.

    Iată însă că într-o zi, pe uliţa din vecinătatea aşezămintelor Spiridoniei, numită cu aducere aminte Vasile Alecsandri (conu Vasile), răsare o ciumă de casă nouă, ghilosită, tencuită, sclifosită, cu mai multe caturi (ca ţiganul din poveste cocoţat pe nu ştiu câte perne), să scrâşneşti din dinţi şi să arunci sudalmă de hazna numai când o vezi. S-au încruntat toate statuile văzduhului ieşan, de la bunicul de marmură Gheorghe Asachi, care stă pe un scaun printre copiii unei şcoli primare, până la bronzul elocvent al lui Conu Mihalache Kogălniceanu, din faţa Universităţii.

    N-am aflat niciodată numele prostălăului care şi-a clădit în piatră mugetul de bou, dar căsoaia lui s-a numit cu ifos “Palatul Vieţii Româneşti”.

    Cu încetul, s-au deprins oamenii să nu-l mai vadă, lăsându-l numai să fie. Şi-aşa, hardughia mugetului de bou, fără să piardă nimic (din palat) a câştigat un pic (de vechime).” (“Palatul nou” de Ionel Teodoreanu - “Masa Umbrelor”, 1946)

(Foto: Tudor Tudose)

    Şi cu Teatrul “Cub” “s-au deprins oamenii să nu-l mai vadă, lăsându-l numai să fie”. Şi, totuşi, de ce nu trebuie să mai fie? Iată pe scurt doar câteva dintre motivele tehnice şi juridice pe care le-am invocat în decizia de a propune desfiinţarea acestuia:

• “Ocupă un teren în mod abuziv din punct de vedere juridic!
• Trotuarul perimetral nu este etanş, favorizând dirijarea apelor meteorice la fundaţiile clădirii.
• Au fost observate zone de culoare albă pe întreaga verticală a pereţilor ce ar sugera posibile infiltraţii ale apelor meteorice. Panourile de închidere perimetrală sunt din materiale fibrolemnoase. Nu s-a putut aprecia dacă sunt descompuneri ale unor substanţe chimice specifice realizării panourilor sau dezvoltări ale unor culturi de mucegaiuri.
• Grupurile sanitare nu respectă normele de dimensionare şi principiile funcţionale minime impuse de normativele tehnice în vigoare.
• Structura de rezistenţă din lemn nu este vizibilă şi nu pot fi făcute aprecieri cu privire nici la conformitatea cu detaliile tehnice proiectate şi nici cu privire la conformitatea cu soluţia tehnică dată de proiectantul austriac (arh. XXX).
• Durata maximă de menţinere în amplasament a construcţiei conform prevederilor autorizaţiei de construire a fost cu mult depăşită. La scurt timp după expirarea acestui termen au intrat în vigoare norme tehnice mai restrictive referitoare cel puţin la asigurarea condiţiilor de rezistenţă şi stabilitate a structurilor (de exemplu, Codul de proiectare la acţiuni seismice – indicativ P.100-1/2013). Nu a fost prezentat nici un document referitor la legalitatea extinderii duratei de menţinere în amplasament.
• Documentaţia tehnică nu conţine documentele specifice vizate de către verificatori tehnici atestaţi conform prevederilor legale în vigoare privind cerinţele de rezistenţă şi de stabilitate ale structurilor metalice temporare montate la interior pentru fixarea elementelor de recuzită, de iluminare şi de sonorizare. Aceste structuri, materiale şi echipamente sunt suspendate peste zona destinată publicului spectator.
• Prin Procesul verbal de inspecţie nr. X privind legalitatea emiterii Autorizaţiei de construire nr. 539/2007 s-a constatat emiterea acesteia cu încălcarea prevederilor legale. […]
• Autorizaţia de construire nr. Xxxx emisă de UAT Primăria mun. Iaşi pe numele Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” cu D.T.A.C. aferent pentru „Amplasare clădire anexă spectacole” cu menţiunea expresă „construcţia se va menţine pe amplasament maxim 5 ani”. […]
• DTAC nu conţine Avizul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Iaşi. […] etc. etc.”
• Şi mai adaug acum şi că acustica sălii este practic dezastruoasă, aspect pe care eu îl consider fundamental în ce priveşte confortul minimal.

Teatrul Cub

    Reiau: acel spaţiu a fost acordat cu caracter temporar, pentru asigurarea continuităţii activităţilor culturale specifice, până la finalizarea lucrărilor de restaurare a Teatrului Naţional. Absolut toţi ştiau că este un spaţiu provizoriu, pentru o durată limitată de timp. Este exclusiv vina celor care au manipulat şi publicul şi actorii și au tolerat o construcție ilegală, improprie actelor culturale timp de 13 ani PESTE termenul maxim legal. Este exclusiv vina celor care au făcut proiecţii financiare, socio-profesionale și culturale pe o baracă despre care știau în mod clar că amplasarea ei este temporară și, de multă vreme, ilegală. Acum împrăştie patetisme lugubre, amestecând prunele cu usturoiul. De câteva decenii avem o mizerie de nedescris în jurul Teatrului și nu deranjează pe nimeni.

    Relocarea Teatrului “Cub” este o decizie care, foarte pe scurt, relevă o insuficientă dezvoltare a funcţiilor cognitive, percepţia fiind grosolană şi inexactă, și este o idee mai năucă decât menținerea. De ce? Pentru că demontarea hardughiei și reasamblarea ei este cel puţin o farsă de prost-gust. Aceea este o structură din lemn, care cu a avut infiltrații de ape meteorice și am rezerve serioase că după două decenii se mai poate vorbi siguranță. Ştim cu toţii că o mobilă odată demontată nu mai poate fi pusă decât pe foc. Se pare că în ultima vreme în România nu mai interesează pe nimeni securitatea și minima decență a unui spațiu, mai ales când e vorba de o sală de spectacole. Se amestecă lucrurile în mod voit de niște cabotini cu amplitudini vocale şi se aplică familiarul balamuc melodramatic, mediatizat din plin, cu referire directă la actorii care-și vor pierde pâinea. Ei ştiu cel mai bine şi decizia lor trebuie să fie primordială şi indiscutabilă. Întocmai ca georgecălinescu_haştag: “Cum să ştie doctorul mai bine decât mine ce am?!” Corect! Parcă şi văd un semnatar din ăsta de petiţie care se duce la doctor cu un furuncul gigantic în frunte şi, când să fie băgat în sala de operaţii, îl prinde pe chirurg de mână şi-l pune la punct: ”Doctore, lasă-mi buba în pace! Eu am venit să mă piepteni şi să mă dai cu un gel pe breton şi cu odicolon de fixare ca să acoperi zgaiba.”

    Sunt atâtea spaţii decente neutilizate, sunt atâtea spaţii care ar trebui asanate şi revalorificate (doar pe strada Lăpuşneanu sunt două), sunt săli în care se întâmplă doar câteva evenimente culturale pe an (de le numeri pe degetele unei mâini) din cele 365 de zile, sunt atâtea spaţii care pot fi reconvertite,… dar, nu! Teatrul “Cub” e deja un “nume consacrat”! El trebuie salvat cu orice preţ! Şi se amorsează acum nume chiar distinse în susţinerea petiţiei, ca ea să dea greutate, să intimideze. Exact aşa cum “ne intimidează” de ceva vreme unii actori emblematici ai scenei româneşti şi care au ajuns să vieţuiască în nişte bule stranii, având convingerea deplină că noi suntem cei izolaţi într-o lume distopică şi nu ei, adică Florin Zamfirescu, Mihai Mălaimare, Mircea Diaconu, Dorel Vişan, Dan Puric şi mulţi alţii… Îmi pare rău să o spun, dar cu astfel de exemple de îmbătrâniri defecte am tot dreptul la rezerve serioase că acele “numele grele” semnatare ale petiţiei mai au o minimă măsură de echilibru şi că sunt şi cu minţile în parametrii normali. Pe de altă parte, am reţinut şi o observaţie interesantă a fiicei mele cea mare: “Eu cred că o mare parte dintre actori ar trebui să beneficieze cel puţin de o consiliere psihologică. Dorinţa asta foarte agresivă şi ostentativă a multora din generaţia tânără de a juca în condiţii insalubre, în spaţii tenebroase şi improvizate, este de neînţeles, dacă nu cumva e patologică.”

      Vreţi un nou "Colectiv" și apoi să împroşcaţi cu acuze că nimeni nu face nimic? Dar, pe noi, spectatorii nu ne întreabă nimeni dacă ne sunt suportabile condiţiile mai mult decât dezagreabile de acolo?

     Şi în liceu şi în facultate erau ani în care aveam şi câte două abonamente pe stagiune, atât la teatru, cât şi la operă. După ’90 am mers la teatru extrem de rar spre deloc pentru simplul motiv că vreo 15, dacă nu chiar aproape 20 de ani, teatrul, în general, nu numai la Iaşi, însemna în special urlete şi vulgarităţi gratuite şi ultra-excesive. Am observat că acum s-au mai liniştit lucrurile şi par să se fi revenit la ceea ce înseamnă reprezentaţie artistică adevărată. Nu, nu am intrat niciodată la nici un fel de spectacol în Teatrul “Cub”. Pentru că nu am putut. Clădirea aceea este pentru mine dizagraţioasă şi ofensatoare.

     Da, am văzut şi “Hardughia” lui Mircea Radu Iacoban înainte de a fi interzisă, cred că prin ’80. Nu m-a impresionat în mod deosebit, poate pentru că mi s-a părut atunci cam inutil de agitată şi destul de ermetică pentru mine la vârsta aceea, din motive relativ obiective: şi istoria locală era sub o supraveghere strictă, iar informaţiile de orice fel se prindeau mai mult “din zbor”. Dar îmi aduc perfect de bine aminte că era o sugestie metaforică despre demolarea clădirii Academiei Mihăilene, care nu era cine ştie ce bijuterie arhitecturală. Pe comunişti nu prezenţa fizică a clădirii îi incomoda, ci rezonanţa ei simbolică în cultura ieşeană şi naţională. Interesantă coincidenţă zilele astea. Am observat că regizorul Ovidiu Lazăr reia “Hardughia” după o absenţă de 44 ani a piesei pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi mi-a atras atenţia un ultim paragraf din prezentarea pe care o face piesei:

“Dacă mai adăugăm și vocația de a demola a poporului român, tabloul devine aproape complet. Tineri, maturi sau bătrâni, toți purtăm în noi o hardughie. Pe care, la un moment dat, decidem să o demolăm, fără a ști prea bine ce punem în locul ei.”

     Aşa este, avem vocaţia de a demola lucrurile bune şi enorm de multe am distrus, dar acum am trecut la extrema cealaltă şi am ajuns să colecţionăm tot soiul de morţi, pretinzând că ancorarea afectivă de nişte întâmplări fulgurante legitimează indiscutabil un obiect ca reper cultural, oricât de ridicol, de inestetic şi de degradant ar fi. Aceasta este doar una dintre grelele hardughii pe care continuăm să le hârşâim după noi şi de care nu ne vom lepăda uşor. Şi e mult şi complicat de povestit de ce.

    Ştiu că oraşul nu va mai fi nicicând “acel dulce Târgul Ieşului”, cu tăcerile lui, cu parfumurile lui unice de tei, cu visătorii şi artiştii lui boemi… Dar eu vreau măcar o bucăţică din oraşul meu, înapoi! Nu mai vreau şaormerii, chiloţari, tâmpiţi pe trotinete şi tarabe cu ceapă şi portocale pe trotuare, nu mai vreau vată de zahăr şi cârnaţi pe gardul de la Trei Ierarhi, nu mai vreau vin fiert şi brânză sub privirea nedumerită a lui Asachi, nu mai vreau coteţele scabroase de pe bulevard, nu mai vreau nici bâlciul permanent de acolo, nici boscheţii la ghiveci şi nici pe regele Ferdinand I pitit după tufa de varză creaţă. Vreau un oraş normal, nu alienat şi alienant, vreau un oraş viu cultural şi minim decent, aşa cum, greu de crezut, chiar a fost o bună vreme, în perioada comunistă, chiar dacă ascuns. Vreau oraşul meu înapoi! Un oraş nu are zone de categoria I şi zone de categorii inferioare. De aceea Teatrul “Cub” nu mai are ce căuta nici acolo şi nici în altă parte. Cu bune, cu rele, a fost o fărâmă de istorie şi va rămâne o amintire, pentru că atât şi aşa se cuvine. Da! De data asta ştim foarte bine ce vrem: nu trebuie să mai punem nimic în locul Teatrului “Cub”. Acesta ar fi acum un semn de însănătoşire culturală, urbanistică, morală şi, de ce nu, poate chiar mintală.