"...When you run so fast to get somewhere,
you miss half the fun of getting there..."
(David L. Weatherford - "Slow Dance")

Tuesday, 29 December 2015

Politica tocului de uşă în ţara lui Orwell (V)

Jazz & structures: figments of soul diamonds
După cum spuneam într-un episod anterior, am refuzat să elimin două capitole din "Statica determinată" (arce şi grinzi cu zăbrele), la fel cum am refuzat şi introducerea unui capitol de calcul de stabilitate a structurilor (!) la partea de "Statică nedeterminată". Am considerat şi insist că este o decizie iraţională studierea capitolului menţionat în această etapă. În primul rând, pentru că este o problemă inversă de valori şi vectori proprii, ce trebuie să urmeze firesc capitolului de dinamica structurilor. În al doilea rând, din cauza gradului mare de complexitate, aceste metode nu sunt recomandate a fi studiate la acest nivel, cu atât mai mult cu cât analizele neliniare sunt destul de rar necesare în practica obişnuită, ele fiind incluse în toate facultăţile europene la studiile de Master şi/sau de doctorat.
Programa de studiu oricum o modificasem, în conformitate cu cerinţele impuse de conditiile de echivalenţă şi de compatibilitate cu celelalte programe, eliminând multe dintre metodele grafice sau de calcul simplificat, procedee depăşite moral. Dar am introdus un capitol nou, absolut esenţial în înţelegerea analizei dinamice şi seismice a structurilor, a proiectării structurilor din beton armat şi din oţel: analiza post-elastică. Doar două ore, ultimele ale programei, erau mai mult decât suficiente predării noţiunilor şi exemplificării cu aplicaţii practice efective, inclusiv cu un program de calcul biografic realizat de subsemnatul. Studenţii încheiau astfel prima parte de analiză a structurilor nu numai cu o imagine de ansamblu asupra importanţei disciplinei de studiu, ci aveau şi o introducere extrem de utilă înţelegerii principiilor de analiză, de modelare şi de proiectare pe care urmau să le înveţe. Mi s-a reproşat ani de zile de prof. Mihai Budescu faptul că studenţii se plâng că e complicat acest capitol, că să nu-l mai fac, că se va face la Master etc. etc. Mai simplu şi mai clar decât îl predam, nu putea fi, iar plângerile despre complexitate erau nişte minciuni. Aceleaşi minciuni care mi se aruncau în faţă că "studenţii se plâng de gradul mare de dificultate al problemelor de la examen", dar biletele erau contra-semnate, conform procedurilor, inclusiv de cel care-mi reproşa aceste lucruri! Subiecte mai simple nu puteau fi (o singură structură ce trebuie rezolvată prin două metode diferite, ambele în timp de maximum 2 ore, în 3-4 pagini, deşi timpul alocat era de 3 ore!). Dacă ar fi fost la nivelul de complexitate "reclamat", n-ar fi trebuit să semneze biletele! Oricum, spre surpriza denigratorilor, toate acele bilete există şi pot fi prezentate spre consultare, întrucât le-am păstrat pe toate în cei 25 de ani de predare! Şi nu numai! 
Trebuie să menţionez un fapt absolut unic în sistemul de învăţământ de pe mapamond. Sub pretextul necesităţii protecţiei la furt a proiectoarelor, au fost instalate camere de luat vederi în toate sălile de clasă, acestea fiind orientate spre tablă, astfel încât să poată cuprinde integral şi în detaliu activitatea cadrului didactic! Am fost singurul care am protestat împotriva acestui abuz incalificabil. Pe durata orelor, aşezam în faţa camerei o "Bască TV". După un an de privit la moţul băştii, şefii n-au mai suportat ideea şi, unul dintre ei, prof. Mihai Budescu, m-a sunat chiar în timpul unei ore de curs (!) şi mi-a ordonat să dau basca jos. Şi pentru că am refuzat din nou să mă supun ordinului, astăzi citiţi această mică istorie. 
Cu timpul, orele de "Statică..." s-au redus cu peste 60%, de la 4 ore de curs, 2 de seminar şi 1 de lucrări, la 3 ore de curs cu 2 de seminar. Chiar după revizuirea programei curiculare, orele erau insuficiente acoperirii integrale a materiei. Astfel că am încercat să găsesc o soluţie optimă astfel încât nici să nu se piardă informaţiile esenţiale, ba să pot face şi câteva ceva în plus. Am pregătit materialele în format electronic, atât în limba română, cât şi în limba engleză, pe care le-am publicat pe pagina personală de web din cadrul facultăţii. În câţiva ani s-au acumulat pe această pagină peste 250 de pagini de aplicaţii integral rezolvate, versiunile electronice scanate a trei dintre cărţile de specialitate scrise subsemnatul, precum şi subrutine şi programe de calcul specifice realizate tot de către mine. De asemenea, aveam publicate liste bibliografice şi trimiteri la zeci de site-uri cu programe şi aplicaţii gratuite din domeniul calculului structurilor, informaţii ce erau actualizate cu periodicitate anuală. Pagina mea de web a fost prima din facultate, a fost creată integral şi exclusiv de mine în vara anului 2001 şi, de altfel, a fost şi singura care furniza informaţii complete despre cursurile predate şi nu numai şi realizate exclusiv de autor. Cu timpul, au mai fost deschise pe serverul facultăţii şi alte câteva pagini web ale unor colegi, dar la un nivel informaţional foarte precar. Pagina nu mai există astăzi, pentru că deranja foarte mult. Conţinutul ei îi punea într-o lumină foarte proastă şi pe mai tinerii aspiranţi la titluri academice glorioase, dar mai ales pe cei cu steluţe multe care, după zeci de ani de activitate didactică şi de înalte cercetări de profunzime abia de-şi puseseră un CV. Unii nici măcar atât n-aveau! Pagina mea de web a fost ştearsă hoţeşte, într-o seară de duminică, 11 octombrie 2015, imediat după terminarea partidei de rugby dintre România şi Irlanda, din cadrul campionatului mondial. O noapte ploioasă, rece şi foarte tristă...
Odată finalizate versiunile electronice, cursul era mai simplu de prezentat, volumul de reprezentare grafică fiind uneori şi de peste 90% pentru nişte informaţii relativ simple. Puteam prezenta, astfel, şi informaţii complementare, comparative, ba, mai mult, îmi rămânea chiar şi o oră de curs în care puteam proiecta câte un film documentar de 40-50 de minute, în general, despre mega-construcţii specifice capitolului studiat. În câţiva ani am reuşit să adun o colecţie de peste 60 de filme documentare despre construcţii dintre cele mai impresionante sau provocatoare prin complexitatea proiectului sau al gradului de dificultate tehnică al execuţiei. Deşi unele dintre filme pot fi găsite acum şi pe Youtube, simpla lor vizionare nu e întotdeauna suficientă unei informări complete, rolul unui cadru didactic fiind esenţial în sistematizarea şi prezentarea informaţiilor. Aşa cum muzica se învaţă prin exemplificare, tot aşa discuţiile pe marginea unor filme documentare au un rol esenţial în educarea inginerului constructor despre importanţa studiului interdisciplinar şi, mai ales, despre analiza şi proiectarea structurilor. Degeaba priveşti, dacă nu ştii la ce să te uiţi! Sau, cum spunea Alvin Toffler, „analfabetul viitorului nu va mai fi cel ce nu ştie să citească, ci acela care nu ştie să înţeleagă.” 
Este arhicunoscut că pentru fixarea informaţiilor fundamentale trebuie să se apeleze la diverse trucuri şi tehnici de prezentare. Prezentarea grafică exemplificativă, cu imagini sugestive, creşte cu până la 40% gradul de asimilare a informaţiei. Cercetări relativ recente confirmă că asocierea muzicii în cadrul comunicării creşte, de asemenea, nivelul de asimilare şi cu peste 50% faţă de cazul unei prezentări "plate", în lipsa unor armonii acustice. Şi am decis să experimentez, jazz-ul părându-mi-se cel mai potrivit gen, exemplificând audio doar în timpul pauzelor, doar cu mici excepţii în cadrul a trei prezentări tematice. După două scurte videomontaje (unul pentru cursul de arce şi altul pentru cel de grinzi cu zăbrele) au urmat nişte paralele între jazz şi structurile de construcţii sub forma unor diaporame cu interferenţe video. Prezentările multor cursuri au fost completate pe parcurs cu diverse inserţii grafice care sugerau paralele şi cu alte domenii artistice (de obicei dans). Deşi carenţele educaţionale ale studenţilor în pregătirea fundamentală corespunzătoare anilor de liceu erau vizibil mai mari de la un an la altul, am avut surpriza să constat că gradul de promovare a disciplinei se menţinea, oarecum, în aceiaşi parametri, ceea ce dovedea că experimentul, derulat pe o perioadă de vreo şase ani, dădea rezultate încurajatoare. 
Dar n-a fost să fie pentru mult timp. Mai întâi au dispărut difuzoarele din sala în care ţineam cursurile: o tovarăşă învăţătoare, prof. Dorina Isopescu, avea ore prin preajma sălii şi s-a plâns şefului direct, profesorului Nicolae Tăranu, de această agresiune acustică, fiind şi foarte deranjată de ideea unei astfel de "asocieri academice" (!?). Când au văzut că am putut pot opta şi pentru varianta schimbării sălii de curs, au scos boxele din toate sălile. Am venit cu boxele mele de câteva ori, dar deodată nu se mai găsea cheia de la dulapul în care era încuiat calculatorul! Am înţeles până la urmă mesajul şi am abandonat, pentru că, oricum, era deja clară evacuarea forţată, iminentă. 
* * *
În vara lui 2011 am reuşit să organizez un concurs, cu şi pentru studenţi, pe care mi-l doream a fi desfăşurat anual, de fiecare dată pe altă temă, în condiţii stricte şi într-un format mai puţin obişnuit, acela de asociere cu un program muzical de un anume gen, cel mai potrivit tipului de structuri realizate de concurenţi. Dar acest proiect, Wooden Stick Structures nu se putea realiza fără bani. Am prezentat propunerea conducerii facultăţii în scopul alocării unor fonduri, dar am fost luat iar peste picior, mai ales când s-a auzit că e vorba şi de muzică! Mi s-a spus că nu sunt bani. Am reuşit să obţin peste 6000 de lei, din care doar 1000 de lei au fost viraţi printr-un contract de sponsorizare, restul au fost donaţii directe. Una dintre donaţii (la care s-au mai adăugat ulterior şi altele, de la aceeaşi persoană, pentru susţinerea financiară a unor studenţi) a fost făcută de cineva care şi-a donat integral pensia, în condiţiile în care familia se confrunta în acele momente cu un caz dramatic, pentru care se făceau toate eforturile posibile. (Nora acestuia a trecut până la urmă în lumea umbrelor la numai 32 de ani, la doar câteva luni de la acel concurs.) În dimineaţa evenimentului sunt informat că tatăl unei concurente a pierdut şi el, prematur, lupta cu o boală nemiloasă. Iar ca setul de belele să fie complet, primesc un telefon în care mi se spune că fiica mea ce mică are febră de peste 39 de grade. Acesta e motivul pentru care nu ţin minte mare lucru de la concurs. Prezentarea a fost mecanică, aproape absentă, iar desfăşurarea evenimentului a trecut, parcă, peste mine.
Concursul s-a desfăşurat public, într-o splendidă zi de vineri, 27 mai, şi deşi am pus afişe în toată facultatea, nu au fost prezente decât 5 cadre didactice! De ce? Pentru că era o altă "aiureală" organizată de Aanicăi. În ultimul moment, primesc un telefon de la secretariatul catedrei, toa'şa Nicoleta Peşehonov, care-mi spune că, dacă m-am gândit să dau premii studenţilor, trebuie neapărat să fac o comisie din trei sau cinci cadre didactice (acesta fiind, de fapt, un ordin al şefului de catedra, prof. Mihai Budescu). Tupeu, nu glumă! Le comunic că sunt de acord să fac o comisie numai dacă studenţii primesc un premiu şi din partea facultăţii, altfel nu. Spre surprinderea mea, mi se răspunde că li se vor da nişte bani, măcar să aibă de un suc. Montajul filmului cu evenimentul mi-a luat foarte mult timp, pentru că nu mă pricep la aşa ceva. A fost finalizat abia la sfârşitul lunii iulie, când aflu că, în toamnă, va fi şi o festivitate de aniversare a 70 de ani de la înfiinţarea facultăţii. După o îndelungă cumpănire, câtuşi de puţin entuziastă, am decis să menţionez că evenimentul a fost dedicat şi acestei aniversări, eveniment ce mi s-a spus că a şi fost menţionat sau prezentat parţial în cadrul festivităţii, nu mai ştiu. "Mi s-a spus" pentru că facultatea "a uitat" să mă invite! Asta e: niciodată nu mă învăţ minte... 
Capitolele „Jazz & Structures” au fost făcute în foarte mare viteză şi doar au schiţat vag ideea proiectului. Deşi mai am foarte mult de lucru, am decis prezentarea chiar în acele faze incipiente, de creionare, pe care nu le consider nicidecum suficient de reprezentative şi mai ales de coerente. Dar măcar era un început, timid şi ridicol poate, dar aveam măcar un punct de plecare şi o motivaţie de a-l perfecţiona. L-am abandonat când au început sabotajele şi denigrările şi-mi pare rău, dar promit că-l voi relua şi poate va ieşi ceva din el. Am aflat că, foarte recent, Stephen Hawking a instituit o medalie care-i poartă numele pentru contribuţii deosebite la popularizarea ştiinţei prin intermediul artelor. Ar fi ridicol să aspir la un astfel de premiu, dar acum am măcar certitudinea că nu e cazul să fiu internat pentru că am iniţiat un astfel de proiect mai puţin obişnuit. 
După cum spuneam, am fost singurul din facultate care cred că am avut o pagină web completă, pagină care a fost ştearsă în seara zilei de 11 octombrie 2015 pentru ca reperul nu era deloc confortabil. O voi reface cât de curând pe un site public, gratuit, şi voi pune la dispoziţia studenţilor informaţiile respective, pentru că nu le-am scris pentru mine. M-am uitat nu o dată pe site-ul facultăţii şi am avut mereu acelaşi sentiment indigest la vederea informaţiilor publicate acolo. Este incalificabil pentru imaginea unei şcoli să nu existe nici un fel de informaţii despre personalul didactic şi despre preocupările lui, inclusiv cu pagini personale ale membrilor catedrelor. Dar absolut descalificant este ca pagina cu resurse online de informaţii academice să trimită la universităţi din India sau de pe alte coclauri, iar resursele proprii să fie parolate de parcă ar fi secrete de stat! Asta spune mai multe decât aş putea spune eu într-o mie de cuvinte. Şi de aceea nici nu mai comentez! Acesta este nivelul la care a fost adusă şcoala! Preocuparea pentru calitatea şi conţinutul actului didactic este practic nulă, iar cercetarea este doar o imagine virtuală. În cei 26 de ani de elan democratic facultatea nu a avut nici un proiect major de cercetare în domeniul construcţiilor la care să fi fost titulară, să aibă calitatea de leader de proiect şi să coordoneze chiar şi echipe interdisciplinare sau inter-universitare. 
În ultimii ani, conducerea facultăţii (cel puţin prin prof. Budescu şi prof. Tăranu), susţine că personalul didactic trebuie să fie 100% angajat la facultate, ceea ce nu numai că este ilegal, Legea Educaţiei prevăzând că titularizarea pe post nu are nici o legătură cu posibilitatea angăjării la alte firme sau instituţii. Aceasta este, de fapt, o teză obişnuită de şantajare a tinerelor cadre didactice: pentru că trebuie să se bazeze pe cineva să-i înlocuiască necondiţionat pe profesorii pe care firmele îi cheamă la datorie sau care se plimbă cu diverse treburi, mai mult sau mai puţin private, pe coclaurile patriei sau ale Europei. Politrucilor români le-a luat peste douăzeci de ani ca să poată introduce un articol într-un text de lege care să permită susţinerea activităţilor didactice şi de persoane care vin cu experienţe efective din viaţa reală şi care vor să împărtăşească informaţiile tinerei generaţii. Deşi acum se poate, accesul este dictat strict de culoarea ochilor, de textura mugurilor gustativi şi, mai ales, de o flexibilitate anelidă.
Am fost denigrat public de către prof. Mihai Budescu şi prof. Doina Stefan şi mă simt obligat să fac publică acest caz, deşi resimt întâmplarea ca pe o mare povară. După cum spuneam în primul episod, nu cred că aş fi povestit acest eveniment, dacă n-aş fi fost martor la trei intervenţii publice absolut dezastruoase ale unor aşa-zise „voci cu greutate” care au „devoalat” obiectivele programului de formare a inginerilor constructori. Iar abjecţiile îndurate vor exemplifica pe deplin strategia de deformare a studenţilor. Mai mult, relativ recent, cu ocazia unui gen de simpozion intern, am simţit din plin veninul împrăştiat către subsemnatul în modul cel mai abject, iar lipsa mea de reacţie le-ar valida astfel acuzele. Sper ca mare parte dintre cei care mă tot întreabă de ani de zile, cum se face că şcoala de construcţii (cel puţin cea din Iaşi) scoate nepermis de mulţi analfabeţi cu diplomă, să-şi găsească aici câteva răspunsuri, deşi nu am avut nici o satisfacţie în prezentarea acestei stări de fapt. 
Insist să afirm că rar mi-a fost dat să văd atâta ticăloşie în construcţia unei minciuni prin care mi s-au furat aproape treizeci de ani de viaţă, nu numai de muncă, în care mi-am investit şi onoarea şi visurile. Mă simt onorat de încrederea acordată şi le sunt recunoscător celor patru colegi (care au ţinut să rămână anonimi în acest text) de a se expune public în apărarea mea, doar în baza intuiţiilor care s-au dovedit a fi fost cele corecte. Am fost oarecum uimit (ca să nu spun altfel) de reacţia extrem de vehementă a unei tinere speranţe, ce aproape că nu contenea cu acuzele proletare şi cu grele invective. Nu fusese martor la nici o secvenţă a întâmplării şi a discuţiilor conexe şi habar n-avea nici măcar de subiectul principal, dar, la fel ca şi unul dintre colegii lui, şi el „ştia pentru că a fost informat"! Celorlalţi colegi, care s-au abţinut de la orice fel de gesturi, poziţii sau comentarii nu am nimic a le spune, decât că-i înţeleg foarte bine. Am văzut această frică în perioada comunistă.

No comments:

Post a Comment