"I can't give you a brain, but I can give you a diploma."
L. Frank Baum
Ramura construcţiilor este total diferită de celelalte "surate tehnice", chiar dacă este inclusă generic şi ea în cadrul "industriei". În domeniul construcţiilor, au fost dezvoltate metode, tehnici şi reguli specifice, care au fost ulterior preluate şi adaptate şi de către alte sisteme industriale. Absolut tot ce se întâmplă în jurul nostru se subordonează construcţiilor. Începând cu metodele de calcul şi terminând cu tehnologiile aplicate, organizarea execuţiei lucrărilor şi contabilitatea financiară, aproape totul a fost „exportat” celorlalte ramuri şi nu invers. Ba, mai mult, au fost dezvoltate chiar sectoare specifice eficientizării domeniului construcţiilor. Caracterul unic al profesiei relevă clar că orice intervenţie "urechistă" în structura ocupaţională şi legislativă specifică acestei meserii poate avea efecte cel puţin imprevizibile atât în planul imediat al responsabilităţii profesionale, cât şi la nivel de securitate naţională. Dacă vi se pare că exagerez, vă rog să-mi furnizaţi un singur contraargument pertinent.
În 1991 apare Legea nr. 50 pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii ce a fost modificată, completată şi revizuită de atunci n-şpe mii de ori. În articolul 9, litera b) al acestei legi se precizează că "documentaţiile tehnice şi proiectele tehnice se elaborează [...], se însuşesc şi se semnează de cadre tehnice cu pregătire superioară numai din domeniul [...] construcţiilor şi instalaţiilor pentru construcţii, astfel: [...] de ingineri constructori şi de instalaţii, cu diploma recunoscută de statul român, pentru părţile de inginerie în domeniile specifice [...]". Deşi cu un oarecare caracter generalizator, legea prevede explicit dreptul şi responsabilitatea proiectării şi execuţiei lucrărilor de construire de orice fel.
"Conformismul este închisoarea libertăţii şi duşmanul dezvoltării".
John F. Kennedy
Ramura construcţiilor este total diferită de celelalte "surate tehnice", chiar dacă este inclusă generic şi ea în cadrul "industriei". În domeniul construcţiilor, au fost dezvoltate metode, tehnici şi reguli specifice, care au fost ulterior preluate şi adaptate şi de către alte sisteme industriale. Absolut tot ce se întâmplă în jurul nostru se subordonează construcţiilor. Începând cu metodele de calcul şi terminând cu tehnologiile aplicate, organizarea execuţiei lucrărilor şi contabilitatea financiară, aproape totul a fost „exportat” celorlalte ramuri şi nu invers. Ba, mai mult, au fost dezvoltate chiar sectoare specifice eficientizării domeniului construcţiilor. Caracterul unic al profesiei relevă clar că orice intervenţie "urechistă" în structura ocupaţională şi legislativă specifică acestei meserii poate avea efecte cel puţin imprevizibile atât în planul imediat al responsabilităţii profesionale, cât şi la nivel de securitate naţională. Dacă vi se pare că exagerez, vă rog să-mi furnizaţi un singur contraargument pertinent.
În 1991 apare Legea nr. 50 pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii ce a fost modificată, completată şi revizuită de atunci n-şpe mii de ori. În articolul 9, litera b) al acestei legi se precizează că "documentaţiile tehnice şi proiectele tehnice se elaborează [...], se însuşesc şi se semnează de cadre tehnice cu pregătire superioară numai din domeniul [...] construcţiilor şi instalaţiilor pentru construcţii, astfel: [...] de ingineri constructori şi de instalaţii, cu diploma recunoscută de statul român, pentru părţile de inginerie în domeniile specifice [...]". Deşi cu un oarecare caracter generalizator, legea prevede explicit dreptul şi responsabilitatea proiectării şi execuţiei lucrărilor de construire de orice fel.
"Conformismul este închisoarea libertăţii şi duşmanul dezvoltării".
John F. Kennedy
Cu dictonul rezonând în minţile proaspeţilor "democraţi" români, aceştia au declarat că a venit timpul ca poporul să-şi ia destinul în propriile mâini. Şi ce atâta conformism?! Se impune o schimbare, trebuie restructurat orizontul omului de mâine! Şi iureşul a început cu universităţile. În primii ani de după revoluţie, s-a modificat structura universitară a şcolii de construcţii, facultăţile eliberând diplome de "inginer cu licenţă" pentru absolvenţii a 5 ani de studii şi o alta, de "inginer diplomat", dacă mai făceai un an şi jumătate de studiu. Chestia asta a mers vreme de câţiva ani, deşi nici studenţii nu ştiau de ce să mai piardă aproape doi ani prin şcoală şi nici patria mumă nu ştia ce drepturi să le dea pe baza patalamalelor respective.
Îmbătaţi de aerul tot mai profund al libertăţii, "democraţii" români au mai tras un şut conformismului legislativ şi, pentru că foamea (de toate formele!) era teribil de mare, au înfiinţat noi secţii de tip colegiu (o echivalenţă a foştilor subingineri), cu durata studiilor de trei ani, care mai de care mai stranii: "Tehnologia construcţiilor", "Lucrări tehnico-edilitare"şi alte caricaturi, dar cireaşa de pe savarină a fost înfiinţarea secţiilor de "Inginerie urbană şi dezvoltare regională" care, azi, a sărit la modelul de 4+2 ani de studiu, cu 26-28 de ore pe săptămână, şi care scot ingineri pregătiţi în domeniile, citez, "reţelelor de drumuri, al sistemelor de alimentare cu apă, al construcţiei şi reabilitării clădirilor de locuit [...], muzeelor, şcolilor, sălilor de spectacole, al infrastructurii educaţionale [...], al infrastructurii de sănătate [...], al infrastructurii sociale [...], al investiţiilor pentru viabilizarea terenurilor şi sprijinirea mediului de afaceri... etc. etc.". Se observă, desigur, că din enumerarea de mai sus lipsesc doar specializările în oenologie, psihiatrie aplicată şi tehnologia tricotajelor din carpen. "Perspectivele specializării "Inginerie Urbană şi Dezvoltare Regională" sunt direct legate de complexitatea şi profunzimea proceselor de integrare a României în structurile euro atlantice." Gigantic! Facultatea din Iaşi a fost mai inventivă, rafinându-şi oferta cu un masterat în "Ingineria clădirilor" (sic!). Şi acesta este doar unul dintre exemple...
Îmbătaţi de aerul tot mai profund al libertăţii, "democraţii" români au mai tras un şut conformismului legislativ şi, pentru că foamea (de toate formele!) era teribil de mare, au înfiinţat noi secţii de tip colegiu (o echivalenţă a foştilor subingineri), cu durata studiilor de trei ani, care mai de care mai stranii: "Tehnologia construcţiilor", "Lucrări tehnico-edilitare"şi alte caricaturi, dar cireaşa de pe savarină a fost înfiinţarea secţiilor de "Inginerie urbană şi dezvoltare regională" care, azi, a sărit la modelul de 4+2 ani de studiu, cu 26-28 de ore pe săptămână, şi care scot ingineri pregătiţi în domeniile, citez, "reţelelor de drumuri, al sistemelor de alimentare cu apă, al construcţiei şi reabilitării clădirilor de locuit [...], muzeelor, şcolilor, sălilor de spectacole, al infrastructurii educaţionale [...], al infrastructurii de sănătate [...], al infrastructurii sociale [...], al investiţiilor pentru viabilizarea terenurilor şi sprijinirea mediului de afaceri... etc. etc.". Se observă, desigur, că din enumerarea de mai sus lipsesc doar specializările în oenologie, psihiatrie aplicată şi tehnologia tricotajelor din carpen. "Perspectivele specializării "Inginerie Urbană şi Dezvoltare Regională" sunt direct legate de complexitatea şi profunzimea proceselor de integrare a României în structurile euro atlantice." Gigantic! Facultatea din Iaşi a fost mai inventivă, rafinându-şi oferta cu un masterat în "Ingineria clădirilor" (sic!). Şi acesta este doar unul dintre exemple...
Toate aceste bazaconii, considerate specializări în domeniul construcţiilor, nu au dat şi nu vor da nici măcar o boare de speranţă bieţilor copii. Au fost create în anii '90 şi reideologizate acum câţiva ani doar pentru ca sistemul să poată fi muls de bani prin plata cu ora sau prin cumul de funcţii şi nicicum n-au fost create din altruism, pentru a oferi informaţii concrete şi utile, pentru o formare reală, efectivă. Îmi aduc aminte că, pe la sfârşitul anilor ’90, la una dintre şedinţele de catedră, profesorilor Ioan Ciongradi si Mihai Budescu le-a venit o altă trăsnaie în minte. Sunt numit tam-nesam în funcţia de Director pentru Secţia de învăţământ la distanţă ce ar fi urmat să funcţioneze în doar câteva luni. Îmi exprim aprecierea pentru onoarea făcută, dar motivez imediat refuzul ofertei. Susţin explicit că în domeniul tehnic este o aberaţie introducerea unei astfel de oportunităţi si afirm fără echivoc că o astfel de pregătire este echivalentă cu sexul la distanţă, a cărui eficienţă este invers proporţională cu distanţa, aspect confirmat şi de Radio Erevan. Nu comparaţia a şocat, ci atitudinea de respingere totală a ofertei! Aşa ceva era inadmisibil! Să-i înfrunţi direct pe profesorii Ciongradi şi Budescu era un gest de maximă nesupunere! Profesorii care au întotdeauna dreptate, cei care deţin adevărul absolut! Pumni în masă, spume de furie oarbă şi etichetă de “defetist refractar”. Pentru calmarea cât de cât a situaţiei, un alt coleg s-a sacrificat şi a preluat sarcina. Evident, secţia a murit înainte de a începe, viteză a sucombării care m-a uimit până şi pe mine, dar mi se mai aducea aminte din când în când că a decesul a survenit pentru că “de-alde ăştia ca mine au sabotat-o”.
Simptomul “adevărului suprem” l-am mai trăit o dată, cu ocazia participării la o conferinţă internaţională pe teme de geotehnică şi fundaţii. Un cunoscut profesor de la Cluj (I.P.) prezenta o consolidare a unui monument istoric din zona centrală a oraşului. La un moment dat, acesta afirmă că nişte cercetători străini au descoperit că reacţia cimentului cu apa este de fapt acidă şi nu bazică şi că atacă armătura, aserţiune reluată de câteva ori în timpul prezentării. Pentru că nici unul dintre cei peste 300 de participanţi nu-i cere precizări suplimentare, decid ca în pauză să-l abordez direct. Îl găsesc relativ repede, alături de un guşat care se pare că-i sponsorizase plimbarea până la Iaşi.
- Cum adică? Îl contrazici pe domnul profesor?
- Da, şi care-i problema?! E o noutate absurdă şi vreau să mă conving!
Profesorul îmi spune să-i scriu pe adresa de email ce vreau să ştiu, pentru acum nu ţine minte articolul, dar că mi-l va trimite. Şi a dispărut, invocând motive stringente. Evident, nici pe email n-a mai răspuns. Pentru că îmi părea interesant psihicul planturosului director, îl îmboldesc cu o propunere de contract de cercetare şi îi spun că, indiferent de rezultat, fie că-i da, fie că-i nu, are de câştigat oricum. Aveam nevoie doar de câteva materiale (în valoare totală cam de un salariu mediu) şi ceva creiţari pentru osteneală. După ce termin ideea, mă bate uşor pe umăr şi-mi zice tandru:
- Uite ce zic eu. Fă tu cercetarea asta şi după aceea vii la mine şi-ti dau banii. OK? Aşa facem!
Aşa-s toţi îmbuibaţii din ţara asta şi nu se va schimba ceva curând, mai ales că e dovedit deja genetic că foamea se zbate tare-n glandă.
Unele "specializări" au dispărut azi, altele rezistă în mod straniu. Trist este că statul a eliberat nişte diplome acestor nefericiţi, pentru nişte meserii care n-au existat şi nici nu vor exista. Mulţi dintre absolvenţii acestor secţii, în baza diplomelor obţinute, au solicitat ulterior confirmarea unor competenţe şi/sau abilităţi specifice sau echivalarea unor responsabilităţi conferite de lege specializărilor de bază în inginerie (ca proiectanţi, diriginţi de şantier, responsabili tehnici cu execuţia ş.a.) şi nu au primit nici un răspuns (!) nici măcar de la conducerile facultăţilor care au eliberat diplomele respective. Unii dintre absolvenţii acestor secţii fantomă au fost suficient de isteţi să-şi "completeze" studiile la secţiile de ingineri, susţinând nişte aşa-zise examene de diferenţă. Pe "genialii" absolvenţi ai secţiilor de "Inginerie urbană..." (un soi de contabili pidosnici cu vocabular ingineresc) îi regăsiţi astăzi în mai toate administraţiile publice locale, cuibăriţi în ministere, aglutinaţi în toate partidele sau prin birourile parlamentare ca "personalităţi cu expertize" (sic!), dar în special înscăunaţi în "structurile euro-atlantice" ca verificatori şi supervizori ce dau undă verde proiectelor finanţate din fonduri interne şi/sau externe pentru alimentări cu apă, drumuri, autostrăzi, inclusiv pentru centrele de informare turistică de la sate şi chiar şi pentru asfaltarea cimitirelor.
Inventarea acestor "linii de producţie", facută aproape în exclusivitate de către profesorii Nicolae Tăranu şi Mihai Budescu nu a fost suficientă, ea trebuia să fie şi productivă. Pentru că tot era trendul cu alinierea la coana Europa, s-a profitat la maximum de turismul academic, finanţat prin programele europene Tempus (sezoanele I până la IV), Copernicus şi alte "_esmus"-uri, vizite care le-au revelat alte idei novatoare, una dintre cele mai dezastruoase fiind instituirea aşa-ziselor credite transferabile. Fiecare examen era marcat cu un anumit număr de puncte, promovarea anului fiind condiţionată de acumularea unui număr minim de credite, ba chiar şi a facultăţii în doar 2-3 ani (fantezie erotico-teoretică nicicând pusă în practică, din fericire!). În principiu, ideea era bună, doar că era aplicată exclusiv după propriul interes al şefilor. Pentru că aveau ore la anii mari şi exista riscul ca aceştia să rămână fără “material didactic”, nu s-a impus ca în pachetul de credite să fie condiţia obligatorie de promovare a materiilor fundamentale. Studenţii puteau acumula puncte-credit cu ore de sport, filozofie, desen şi altele, mulţi dintre aceştia ajungând frecvent cu două-trei săptămâni înainte de examenul de licenţă cu examene restante la discipline fundamentale chiar şi din anul II (!!!), ca "Mecanica", "Statica structurilor", "Rezistenţa materialelor"... Evident, urmau presiuni dintre cele mai penibile şi stupide din toate direcţiile, mai ales, culmea, chiar din partea conducerilor catedrelor şi a facultăţii (Nicolae Tăranu şi Mihai Budescu excelau la capitolele de şantaj subtil cu ameninţare directă fulminantă)! Şi nu vorbesc de cazuri izolate, ci de sute de studenţi, timp de vreo 10-12 ani, dacă nu mă înşel! Rămâne un mister şi pentru mine cum au promovat (mulţi cu brio!) examenele de "Dinamică..." şi de "Inginerie seismică" la doamnele profesoare Doina Ştefan şi Maria Gabriela Atanasiu, de exemplu, fără noţiuni elementare de "Statică..." pentru că la re-, re-, re-... re-examinări se dovedea că unii (aproape absolvenţi!) nu puteau identifica nici măcar tipurile de reazeme! Abia în ultimii 3-4 ani s-a modificat puţin sistemul, condiţionându-se promovarea anului de obţinerea creditelor la disciplinele fundamentale. Am spus că "s-a modificat puţin" pentru că sistemul de creditare tot şchiop este, întrucât ar trebui să permită, de exemplu, prezentarea creditelor echivalente obţinute la aceeaşi disciplină, dar susţinute de un cadru didactic ales de student. Ceea ce ar fi însemnat o concurenţă între cadrele didactice, iar aşa ceva nu este nici acum deloc de dorit pentru că scapă controlului şi şantajelor conducerilor de la orice nivel!
Simptomul “adevărului suprem” l-am mai trăit o dată, cu ocazia participării la o conferinţă internaţională pe teme de geotehnică şi fundaţii. Un cunoscut profesor de la Cluj (I.P.) prezenta o consolidare a unui monument istoric din zona centrală a oraşului. La un moment dat, acesta afirmă că nişte cercetători străini au descoperit că reacţia cimentului cu apa este de fapt acidă şi nu bazică şi că atacă armătura, aserţiune reluată de câteva ori în timpul prezentării. Pentru că nici unul dintre cei peste 300 de participanţi nu-i cere precizări suplimentare, decid ca în pauză să-l abordez direct. Îl găsesc relativ repede, alături de un guşat care se pare că-i sponsorizase plimbarea până la Iaşi.
- Cum adică? Îl contrazici pe domnul profesor?
- Da, şi care-i problema?! E o noutate absurdă şi vreau să mă conving!
Profesorul îmi spune să-i scriu pe adresa de email ce vreau să ştiu, pentru acum nu ţine minte articolul, dar că mi-l va trimite. Şi a dispărut, invocând motive stringente. Evident, nici pe email n-a mai răspuns. Pentru că îmi părea interesant psihicul planturosului director, îl îmboldesc cu o propunere de contract de cercetare şi îi spun că, indiferent de rezultat, fie că-i da, fie că-i nu, are de câştigat oricum. Aveam nevoie doar de câteva materiale (în valoare totală cam de un salariu mediu) şi ceva creiţari pentru osteneală. După ce termin ideea, mă bate uşor pe umăr şi-mi zice tandru:
- Uite ce zic eu. Fă tu cercetarea asta şi după aceea vii la mine şi-ti dau banii. OK? Aşa facem!
Aşa-s toţi îmbuibaţii din ţara asta şi nu se va schimba ceva curând, mai ales că e dovedit deja genetic că foamea se zbate tare-n glandă.
Unele "specializări" au dispărut azi, altele rezistă în mod straniu. Trist este că statul a eliberat nişte diplome acestor nefericiţi, pentru nişte meserii care n-au existat şi nici nu vor exista. Mulţi dintre absolvenţii acestor secţii, în baza diplomelor obţinute, au solicitat ulterior confirmarea unor competenţe şi/sau abilităţi specifice sau echivalarea unor responsabilităţi conferite de lege specializărilor de bază în inginerie (ca proiectanţi, diriginţi de şantier, responsabili tehnici cu execuţia ş.a.) şi nu au primit nici un răspuns (!) nici măcar de la conducerile facultăţilor care au eliberat diplomele respective. Unii dintre absolvenţii acestor secţii fantomă au fost suficient de isteţi să-şi "completeze" studiile la secţiile de ingineri, susţinând nişte aşa-zise examene de diferenţă. Pe "genialii" absolvenţi ai secţiilor de "Inginerie urbană..." (un soi de contabili pidosnici cu vocabular ingineresc) îi regăsiţi astăzi în mai toate administraţiile publice locale, cuibăriţi în ministere, aglutinaţi în toate partidele sau prin birourile parlamentare ca "personalităţi cu expertize" (sic!), dar în special înscăunaţi în "structurile euro-atlantice" ca verificatori şi supervizori ce dau undă verde proiectelor finanţate din fonduri interne şi/sau externe pentru alimentări cu apă, drumuri, autostrăzi, inclusiv pentru centrele de informare turistică de la sate şi chiar şi pentru asfaltarea cimitirelor.
Inventarea acestor "linii de producţie", facută aproape în exclusivitate de către profesorii Nicolae Tăranu şi Mihai Budescu nu a fost suficientă, ea trebuia să fie şi productivă. Pentru că tot era trendul cu alinierea la coana Europa, s-a profitat la maximum de turismul academic, finanţat prin programele europene Tempus (sezoanele I până la IV), Copernicus şi alte "_esmus"-uri, vizite care le-au revelat alte idei novatoare, una dintre cele mai dezastruoase fiind instituirea aşa-ziselor credite transferabile. Fiecare examen era marcat cu un anumit număr de puncte, promovarea anului fiind condiţionată de acumularea unui număr minim de credite, ba chiar şi a facultăţii în doar 2-3 ani (fantezie erotico-teoretică nicicând pusă în practică, din fericire!). În principiu, ideea era bună, doar că era aplicată exclusiv după propriul interes al şefilor. Pentru că aveau ore la anii mari şi exista riscul ca aceştia să rămână fără “material didactic”, nu s-a impus ca în pachetul de credite să fie condiţia obligatorie de promovare a materiilor fundamentale. Studenţii puteau acumula puncte-credit cu ore de sport, filozofie, desen şi altele, mulţi dintre aceştia ajungând frecvent cu două-trei săptămâni înainte de examenul de licenţă cu examene restante la discipline fundamentale chiar şi din anul II (!!!), ca "Mecanica", "Statica structurilor", "Rezistenţa materialelor"... Evident, urmau presiuni dintre cele mai penibile şi stupide din toate direcţiile, mai ales, culmea, chiar din partea conducerilor catedrelor şi a facultăţii (Nicolae Tăranu şi Mihai Budescu excelau la capitolele de şantaj subtil cu ameninţare directă fulminantă)! Şi nu vorbesc de cazuri izolate, ci de sute de studenţi, timp de vreo 10-12 ani, dacă nu mă înşel! Rămâne un mister şi pentru mine cum au promovat (mulţi cu brio!) examenele de "Dinamică..." şi de "Inginerie seismică" la doamnele profesoare Doina Ştefan şi Maria Gabriela Atanasiu, de exemplu, fără noţiuni elementare de "Statică..." pentru că la re-, re-, re-... re-examinări se dovedea că unii (aproape absolvenţi!) nu puteau identifica nici măcar tipurile de reazeme! Abia în ultimii 3-4 ani s-a modificat puţin sistemul, condiţionându-se promovarea anului de obţinerea creditelor la disciplinele fundamentale. Am spus că "s-a modificat puţin" pentru că sistemul de creditare tot şchiop este, întrucât ar trebui să permită, de exemplu, prezentarea creditelor echivalente obţinute la aceeaşi disciplină, dar susţinute de un cadru didactic ales de student. Ceea ce ar fi însemnat o concurenţă între cadrele didactice, iar aşa ceva nu este nici acum deloc de dorit pentru că scapă controlului şi şantajelor conducerilor de la orice nivel!
Bomboana pe colivă, însă, a fost pusă de "sistemul Bologna", supranumit şi crucea învăţământului de construcţii.
No comments:
Post a Comment