Politica tocului de uşă în ţara lui Orwell (VI)

"Câteodată oamenii se împiedică de adevăr,
dar se ridică şi merg mai departe." (Emil Cioran)

M-am trezit acuzat, din senin, de o mizerie incalificabilă. Dintre atâtea variante pe care şi le-ar fi putut imagina, au ales-o pe cea mai ineptă si ridicolă. Atât i-a dus mintea! Iniţial, le-am girat prezumţia de bună-credinţă acuzatorilor reprezentanţi ai “tribunalului poporului”, punându-mă necondiţionat la dispoziţia acestora în vederea stabilirii adevărului. Un interogatoriu aproape inchizitorial, profund umilitor, în care n-au contat nici declaraţia amănunţită a mea făcută în scris, din proprie iniţiativă, cu solicitarea expresă de anchetă a organelor specializate din poliţie, nici confruntările cu aşa-zişii martori care, puşi faţă în faţă, se contraziceau cu evidenţă, nici înregistrările video (ale lor!)... Nimic! Absolut nimic!
A contat exclusiv afirmaţia unui coleg (acum pensionar): „aşa mi s-a spus: că ai completat răspunsul într-o teză” a unui student pe care nu l-am cunoscut în viaţa mea şi nu-l cunosc nici până în ziua de azi. Sincer, nu-mi pot imagina o acuzaţie mai absurdă şi mai imbecilă ca asta. Gestul acestui (fost) coleg de a-şi încheia cariera cu o astfel de josnicie îmi este pur şi simplu inexplicabil, acesta neavând absolut nimic de câştigat, exceptând, poate o satisfacţie cu caracter patologic de care încă tot nu-l bănuiesc. În declaraţia mea scrisă chiar îmi exprimasem profundul respect faţă de el, fără să ştiu că, de fapt, era unul dintre cei care întreţineau vârtejul mitocăniei. Nu-l urăsc, îl asigur doar de profundul meu dispreţ.

Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, fusese o abjectă înscenare, care încheia ani de umilire, de sabotare şi chiar de şantaj la adresa mea. Momentul fusese perfect ales şi, aproape sigur, elaborat cu mare atenţie. Cadrul didactic titular al cursului, F.S., era la un şpriţ cu decanul acuzator, prof. Mihai Budescu, cu ocazia aniversării absolvirii şcolii, cândva prin antichitate, iar tezele fuseseră exclusiv corectate de către junele asistente (Ioana Olteanu-Donţov si Oana Mihaela Banu). Am întrebat cum se face că eu sunt cel suspectat şi tânărul coleg de birou, proaspăt instalat, este exclus din ecuaţie!? Şi mi s-a replicat gâfâind, de către şefa de catedră, prof. Doina Ştefan, că e plecat din ţară şi n-avea cum. Aşa e! Habar n-aveam! Fără fisură! Scopul acestui grotesc spectacol? Pentru că trebuia să le fac loc "în faţă" noilor „caractere”, majoritar feminine, avide de titluri şi de glorii deşarte - ing. Ioana Olteanu si ing. Oana Mihaela Banu! Cu un an înainte, sub pretextul unei reclamaţii a studenţilor, m-am trezit cu o aşa-zisă comisie de control în timpul celei de a treia ore de curs, evident, acţiune neanunţată, de un abuz excesiv, cu reprezentare de la cel mai înalt nivel: prof. Mihai Budescu (decan), prof. Doina Stefan (şef catedră) şi prof. Irina Lungu (prorector)! (De ce şi prorectorul? Simplu! Pentru... greutate maximă! Irina Lungu este nepoata profesorului Ioan Ciongradi, cu care prof. Budescu este asociat în câteva firme de proiectare şi expertizare construcţii! Conflict de interese? Nooo... Nicicum, asa-i?!)

După vizionarea a doar circa 15 minute din expunere, sunt expediat afară din sală de catre prof. Mihai Budescu şi are loc o discuţie privată (!) a acestuia exclusiv cu studenţii, fără să aflu nici până în ziua de astăzi nimic despre conţinutul discuţiilor! Şi nici n-am fost curios să întreb vreodată pe vreunul dintre studenţii respectivi, pentru că oricum nu cred că aş fi obţinut informaţiile corecte. Dar ulterior am citit foarte multe în ochii lor, în atitudinea lor anxioasă, în modul lor de (ne)participare la următoarele cursuri. Se ştie că sunt vocalic, uneori excesiv, ar zice unii, dar alesesem să urmez sfatul lui Iorga şi să tac "pentru că eram convins de prostia adversarului". Şi nu cred că a fost chiar cea mai bună decizie. Aveam să aflu, după câteva săptămâni, că, de fapt, vizita respectivă fusese considerată ca asistare la prelegerea publică obligatorie din cadrul unui concurs pentru ocuparea postului la care eu eram titular (!) la care eu am fost candidat fără să ştiu, al doilea candidat fiind asistenta de la cursul meu numită de prof. Budescu - Oana Mihaela Banu! Oricum, ce-a de a doua înscenare, cu modificarea tezei, pusă la cale de asistenta Ioana Olteanu-Donţov, trebuia să fie cu ceva mai "multă greutate" pentru ca eventualele contestaţii să nu poată fi nici măcar luate în considerare. Nu mai puteau repeta figura cu vizita la ore că prea mirosea!

De altfel, denigrarea mea a fost pregătită şi elaborată cu o atenţie diabolic de mare, cu peste trei ani înainte. Primele semne le-am observat atunci când am văzut-o pe Oana Mihaela Banu, asistenta cu care mi s-a impus să lucrez, că, după examen, aceasta nu mai împarte studenţilor fişele de evaluare a cursului şi a cadrului didactic. La începutul examenului, foile necompletate erau plimbate uşor ostentativ pe sub nasul meu, dar cel puţin în ultimii trei ani, ele nu mai fuseseră date studenţilor spre completare. Întâmplarea a făcut ca, odată, să observ că la finalul examenului evaluările erau deja completate! De cine oare?!

La doar câteva săptămâni de la şocanta înscenare, mă întâmplarea face să mă întâlnesc cu şefa de catedră, d-na Doina Stefan, unul dintre acuzatorii cei mai vehemenţi şi mai "intransigenţi", care părea că nici usturoi nu mâncase şi nici halitoză n-avea. După ce fusesem insultat, umilit şi denigrat într-un mod indescriptibil, întâlnirea accidentală se dorea a fi abordată în relaţii foarte cordiale, situaţie care-mi crea un disconfort vizibil în planul unui dialog raţional, pentru că aveam acum certitudinea instabilităţii emoţionale a persoanei respective. Cum tocmai primisem de la ea, cu doar câteva zile mai înainte, încă un telefon ameninţător, am deschis imediat subiectul. Era vorba de nişte echipamente pe care le achiziţionasem prin contractul de cercetare şi cică trebuiau predate de urgenţă facultăţii, deşi continuam să le utilizez. De asemenea, cartea restantă, "Theory of Structures", pe care nu reuşisem să o finalizez, era una dintre "cele mai grave probleme", fiind iarăşi beneficiarul unor acuzaţii gratuite şi deloc înălţătoare:

          - Nu este prima dată când sunt bănuit de lipsă de onestitate. Vă rog, doar, să-mi acordaţi un răgaz de 2-3 săptămâni să salvez datele de pe cele două laptop-uri şi să pregătesc şi celelalte echipamente restante (camera video, aparatul foto, imprimanta şi altele) şi vi le predau integral, fără nici o problemă, împreună cu volumele restante, în acelaşi timp. Voi tipări lucrarea din banii mei, voi încropi eu o carte care să fie pe tema respectivă şi de care să nu-mi fie ruşine.

          - Ascultă la mine, nu fi fraier şi arunca banii! Te-nvăţ eu ce să faci. Uite, fă un tabel cu nişte studenţi şi pune-i să semneze că le-ai dat cartea, că oricum nu întreabă nimeni! zice d-na prof. Doina Stefan.

        - Îmi pare rău să vă spun, dar aşa ceva n-am făcut şi nu voi face niciodată! Nu spun nici pe departe că n-am făcut prostii la viaţa mea, dar n-o să mă cobor niciodată la un astfel de gest.

După o impercetibilă ridicare de umeri, îşi vede de drum cu indiferenţă, nu înainte de a-mi arunca peste umăr o concluzie în loc de salut: 

      - Deh! Asta e! Faci cum vrei! Eu am vrut să te ajut! 

Singura concesie care mi s-a făcut a fost să păstrez 6 exemplare ale cărţii din cele 60 care au fost predate bibliotecii facultăţii. 

Pentru ca argumentele de eliminare să fie şi mai decisive, au mai inventat o testare. Deşi predam la secţia limba de engleză din 1995, când am scos şi prima lucrare de specialitate în această limbă, şi deşi eram printre foarte puţinii care predam orele exclusiv în limba engleză (mai ales că în ultimii ani nici nu aveam alternativă din cauza studenţilor străini nevorbitori de limbă română), am fost convocat să dau şi eu un test de limba engleză, laolaltă cu vreo 14-16 foarte tinere cadre didactice. M-am supus imediat chemării intempestive, mai ales că mi se părea floare la ureche, aşa cum a şi fost. S-a solicitat scrierea unui eseu de o pagină in limba engleză despre predarea disciplinei proprii. Am scris două pagini, în vreo 15 minute, la predare am avut un foarte scurt dialog din care mi s-a dat de înţeles că totul e mai mult decât OK. Doar că n-am primit niciodată rezultatele, dar am aflat „din zbor” că fusesem „lucrat” şi la acest capitol. 

Apropo de cunoaşterea unei limbi străine! De ce nu-i obligă nimeni pe cei care sunt sau care tânjesc la funcţii academice dintre cele mai înalte, să facă o prezentare publică liberă într-o limbă străină, oarecare, măcar o singură dată, timp de 5 minute?! Mulţi nesimţiti sunt astăzi în funcţii de conducere şi pretind cunoaşterea la perfecţie de către alţii cel puţin a unei limbi străine, dar ei înşişi habar n-au nici a vorbi, nici a scrie corect româneşte! Din păcate, în mediul universitar românesc se numără frecvent excepţiile poliglote pe degetele de la o singură mână! 

Motivele scoaterii mele din circuit sunt cât se poate de simple. Unul ar fi "revendicarea" platformei de testări la acţiuni seismice. Pentru că e mult prea mare şi nu încape în buzunar. Chiar de la finalizarea ei se mirau cum am curaj să mă şi uit la echipamentele respective! Un doctorand al regretatului profesorul Constatin Amariei îşi finalizase teza de doctorat cu o testare pe un model de structură mixtă şi pentru că îl ajutasem şi eu cu nişte modelări, a fost de acord să efectuez nişte testări suplimentare. Anunţasem iniţiativa şi am comunicat că în maximum două săptămâni voi veni cu planul de testare. Sub pretextul necesităţii unei alte cercetări urgente, după vreo trei-patru zile modelul prof. Mihai Budescu a dat dispoziţie să fie dat jos de pe platformă şi modelul a fost aruncat pur şi simplu în curtea interioară. Evident, nu a fost nici o altă testare efectuată timp de mai bine de un an! O altă situaţie, aproape identică, am relatat-o deja în Calamităţi.

Un alt motiv al îndepărtării mele era impus de necesitatea uniformizării superficializării informaţionale şi scăderii calitative a cursurilor, pentru a asigura continuitatea „materialului săditor” şi altor colegi, dar în special pentru a nu-i umbri cumva pe cei care au transformat cursurile în nişte defilări de imagini cu texte din cărţile de poveşti nemuritoare. Fără falsă, modestie, experienţa mea acoperă, practic, toate nivelurile: didactic, proiectare, cercetare, execuţie şi control. Am „în spate” o activitate deloc neglijabilă, ba, mai mult, de câţiva ani am nişte direcţii de cercetare şi investigare exclusiv pe banii mei, în domenii extrem de interesante şi de importante. Unul dintre ele este şi cel de protecţie la emisia de radon, iar rezultatele măsurătorilor efectuate sunt chiar îngrijorătoare. Alta, este în zona structurilor neconvenţionale sau „uitate”, pentru care pregătesc acum o structură de curs pe care-l voi susţine gratis, chiar dacă unii au impresia că facultatea a devenit moşia lor privată, un soi de sultanat saudit condus de activişti de partid. La orele de „Statică...” am dezbătut frecvent şi multe alte subiecte de cultură generală, în scopul de a-i incita să se informeze mai mult. Aceasta se pare că era o altă problemă ce trebuia „rezolvată” de conducere! Inutil de precizat că niciodată nu am rămas restant cu vreun curs sau vreun capitol de studiu, chiar dacă pentru asta au fost de nenumărate ori sacrificaţi şi erau ţinuţi fără pauze. Da, am încălcat grav regulamentul, dar niciodată dreptul la golirea vezicii! 

Dar cel mai important motiv este pentru că anul acesta sunt alegeri şi fiecare vot contează, iar pregătirile se fac din timp. Clanul şi-a montat în funcţii cheie oamenii "loiali" (cum le place lor să se exprime!) prin care manipulează totul (oameni şi fonduri) fără scrupule. Angajările şi promovările pe funcţii sunt practic asigurate dacă se îndeplinesc cel puţin două condiţii esenţiale: sexul feminin şi obedienţa scatofilă. Incapacitatea profesională este şi ea un atu, indiferent de sex, dar cu o pondere ceva mai mică decât primele două. Întregul oraş e azi oripilat de isprăvile apodictice ale unui primar obsedat de sex, de putere, de bani şi de glorii stupide... Cine crede că astfel de pacienţi sunt rari în peisaj, se înşeală amarnic. Nu cred că este instituţie (deşi termenul de „sultanat” ar fi cel corect!) în care cel puţin un dinozaur, cu sau fără accente de fosilizare, să nu-şi împartă biroul cu câte o jună discipolă. Pentru multiple cercetări amănunţite şi profunde. 

Femeia în România este vulnerabilă şi uşor de manipulat, mai ales în domeniul construcţiilor, o branşă extrem de dificilă în toate palierele (proiectare, execuţie, management etc). Să ai grijă de familie şi să munceşti şi cot la cot cu bărbaţii, este puţin cam supraomenesc. Cum, în general, familia este pusă pe primul plan, la muncă femeile sunt aproape obligate să facă diverse compromisuri, în caz contrar riscând chiar supravieţuirea. 

Este dovedit că femeile şi bărbaţii excelează fiecare în domenii total diferite şi că unul nu-i poate lua locul celuilalt. Analiza structurilor presupune creativitate, o abstractizare şi o simplificare facilă, "vizualizări" 3D complexe, anticipări şi interacţiuni care implică un aşa-zis al şaselea simţ, la care performanţele bărbaţilor sunt net superioare. Diferenţele majore dintre modurile de gândire şi de abordare a problemelor dintre cele două sexe sunt binecunoscute, Allan Pease fiind doar unul dintre marii specialişti care pot prezenta într-un mod extrem de relaxant aceste diferenţe bazate pe concluzii ştiinţifice. Oricine are curiozitatea să facă o verificare, va constata că, oriunde în lume, în domeniul analizei structurilor de construcţii, sunt preponderenţi bărbaţii (chiar peste 90%!), iar femeile sunt recunoscute ca fiind cele mai bune profesoare de limbi străine, de matematică, performând, în general, în domenii în care meticulozitatea şi rezistenţa la rutină sunt determinante. Şi merg chiar puţin mai departe cu exemplificarea. Cei mai mari compozitori, artişti plastici, muzicieni, bucătari, creatori de modă... sunt în decisivă majoritate bărbaţi. Şi, de cele mai multe ori, femeia este fie sursa de inspiraţie, fie motivaţia creaţiilor lor. Cine mă cunoaşte, cât de cât, ştie că, pe scara „valorilor”, plasez misoginismul undeva între alcoolism şi tabagism, unul mai infect ca altul. Da, îmi asum afirmaţia conform căreia reprezentarea disproporţionată a persoanelor de sex feminin la disciplinele fundamentale de analiză a structurilor este una dintre gravele erori strategice de dezvoltare a şcolii de construcţii. Nimeni nu spune că o femeie nu poate preda aceste discipline; o pot face într-un sistem reproductibil perfect, cu o repetitivitate poate infinită, dacă e cazul, dar total absentă. Pentru că "în spatele" acestor analize de structuri, mai este ceva, mult mai important şi mai subtil. Un acel „ceva” pe care majoritatea oratoarelor nu vor reuşi niciodată nici să-l priceapă şi nici să-l transmită, pentru că aşa au fost construite de Mama Natură. Îmi pare rău, dar fără falsă modestie, toate respectivele care predau acum "Statică...". "Dinamică...", "Inginerie seismică" au aceste aptitudini, cât am eu talent la balet. 

Postul care mi-a fost furat (acesta este termenul corect!) a fost, mai intâi, blocat prin prelungirea concediului fără plată timp de peste 15 ani (!), evident a unei alte feminine, Anca Mihaela Ciupală, care încă figurează în statul de funcţiuni, deşi este angajată oficial în Marea Britanie! Şi nu este singurul caz nici din catedră şi nici din universitate! Unul dintre îndrituiţii obligaţi de lege şi de funcţie să sancţioneze această ilegalitate nu o putea face pentru simplul motiv că este în conflict de interese! Cum să-l sancţioneze tocmai pe cel de la care ia salariu anual de zeci de mii de lei (conform propriei declaraţii oficiale de avere)?! Ei încă mai cred că trecutul poate fi prescris! 

Se spune că săruturile furate sunt cele mai dulci, dar nu şi satisfacţia victoriei prin furtul vieţilor altora. Nu este nimic mai degradant în viaţă decât să-ţi începi sau să-ţi termini cariera prin hoţie, călcând pe orice urmă de demnitate, iar onoarea odată pierdută, nu mai poate fi redobândită. E ca şi cum ţi-ai atârna singur, de gât, o piatră de moară şi apoi să susţii că n-ai voie să înoţi, fiindcă ţi se udă bijuteria preferată. Aşa o fi, dar n-ar fi rău să încerci. 

"I touch the future: I teach!"
Christa McAuliffe - unul dintre cei şase membri ai echipajului
dispărut în explozia navetei Challenger din 1986

În cadrul unui documentar britanic, un cercetător fusese la un moment dat întrebat cât se câştigă pe an în acel domeniu. Răspunsul lui a fost ca al majorităţii oamenilor de ştiinţă de peste tot din lume:

“- Să ştiţi că vă spun un secret, dar să nu audă conducerea. Suntem plăţi indecent de bine, dar ei nu ştiu că şi dacă am fi plătiţi prost sau deloc, noi tot am veni la muncă!” 

La noi, obsesia banului a ajuns astăzi la situaţii jenante. La cele câteva cursuri festive la care am fost invitat cu diverse ocazii, n-a fost unul la care invitaţi de marcă să nu fi pus placa milogelii de sponsorizare a facultăţii. N-au înţeles niciodată semnificaţia acestor momente solemne şi cât de penibile şi stânjenitoare situaţii au reuşit să creeze.

Mulţi ani am fost întrebat de ce nu-mi fac un blog şi am răspuns mereu că nu văd cu ce m-ar ajuta. Jurnale refuz să ţin, iar pe cine vreau să înjur, o pot face direct, un blog nefiindu-mi necesar, pentru că şi frustrările le pot răcni direct în public, făcând astfel o consistentă economie de timp. Până la urmă, un student aproape că m-a convins, dar tot nu i-am dat satisfacţie până la capăt. Am decis că, dacă deschid un blog, măcar să fie util, iar capitolul de înjurături să fie restrâns şi redactat exclusiv în limba română. Aşa că scopul principal al blogului a fost cel de promovare de informaţii dintre cele mai noi şi chiar dintre cele mai puţin obişnuite, care pot reprezenta surse de inspiraţie sau pot fi asociate direct sau indirect cu domeniul construcţiilor. Încă mă mir că blogul nu mi-a fost atacat, şters sau interzis. 

După cum spuneam la începutul acestei scriituri, acum 2-3 ani o jună abia alipită mediului academic, revoltată de mirările-i proprii, s-a trezit să mă acuze de distrugerea ţărişoarei dânsei, că sunt unul dintre cei care am tolerat furtul sau poate că l-am şi încurajat prin promovarea unor nulităţi în funcţii cheie ş.a.m.d. Am încercat aici să-i zugrăvesc şi ei o imagine a mizeriilor trăite de subsemnatul în special după momentul ’89. Poate acum înţelege că noi (iar „noi” înseamnă „şi eu”!) am ieşit la propriu în stradă şi atunci şi acum împotriva lor, a hoţilor care au devalizat un popor şi care au distrus o naţiune. Şi atunci nu am ieşit nici pentru apă caldă, nici pentru parizer şi nici pentru filme porno. Atunci am ieşit pentru demnitate şi libertate.... Da, am fost teribil de fraieri şi poate mulţi încă mai părem aşa. Stimată domnişoară (sau, probabil, doamnă, între timp) diferenţa dintre mine şi ceilalţi, din grămada în care m-ai zvârlit, este, totuşi, una notabilă. N-am fost şi nu cred că sunt uşă de biserică, aş fi ipocrit să afirm aşa ceva, dar, spre deosebire de membrii acestor găşti, eu mă pot uita în ochii oricui! Da, sunt recunoscător multor prieteni şi amici, dar nu sunt dator nimănui, aşa cum sunt securiştii care te asmut până şi împotriva ta, în fiece secundă! Eu nu sunt şantajabil cum sunt ei, pentru că ei n-au nimic împotriva mea, fiindcă nu există. Eu nu am şi sper să nu am vreodată printre prietenii mei nici un puşcăriaş cum au găştile lor, în care-i poţi vedea rânjind în zeci de fotografii alături de borfaşi celebri. Dacă ei îşi făceau iluzia că toate acestea vor fi trecut, atunci s-au înşelat amarnic, pentru că n-am lăsat nicicând în urmă datorii neplătite! Şi dacă citeşti aceste rânduri şi te recunoşti, te mandatez să le dai vestea foarte proastă de care vorbeam: că încă n-am murit! Şi mai ales că pot proba fiecare cuvânt scris aici! 

* * *

Acel schimb de replici îmi revine obsesiv în minte. Am crezut că scap de el dacă-l voi relata şi dacă voi explica şi modul în care a fost distrus sistemul de învăţământ de construcţii. N-am prea reuşit: a lăsat urme mai adânci în mine decât am crezut. Poate că nu e timpul pierdut. Urmează o sesiune electorală decisivă, un moment de răscruce, când chiar şi eu mai cred că se mai poate salva ceva, în al doişpelea ceas, pentru că avertismentul lui George Orwell trebuie să fie mereu deasupra capetelor noastre ca sabia lui Damocles: „Un popor care-şi votează corupţii, impostorii, hoţii şi trădătorii, nu este o victimă, este complice.”