"...When you run so fast to get somewhere,
you miss half the fun of getting there..."
(David L. Weatherford - "Slow Dance")

Tuesday, 29 December 2015

Politica tocului de uşă în ţara lui Orwell (IV)

"Everything is funny as long it is happening to somebody else."
Will Rogers

Una dintre cele mai distructive politici aplicate în ultimii ani, a fost cea de îndepărtare faţă de studenţi. "Cadrul didactic trebuie să vină cât mai puţin în contact cu studentul. Deloc, dacă se poate." Acestea erau instrucţiunile cvasi-permanente şi, în vederea aplicării lor, s-au inventat tot felul de mecanisme şi de testări stupide pentru a nu se încuraja dialogul cu studenţii şi nici un fel de abordare mai mult sau mai puţin neconvenţională. Studenţii au fost şi continuă să fie trataţi ca o masă inertă, de subordonaţi incapabili, aceştia contând doar ca elemente justificative pentru salarii şi plata cu ora. Mafia securistă a reinventat alinierea poliţienească la "ordinea interioară", obligativitatea obsesivă a prezenţei studenţilor la ore şi a rezolvării temelor de casă, în loc să li se releve acestora importanţa materiilor studiate şi relaţionările interdisciplinare şi chiar interprofesionale. În ce priveşte formarea pentru asumarea riscurilor şi, implicit, a responsabilităţilor asupra deciziilor luate, acestea sunt "capitole educaţionale" practic inexistente. De asemenea, stimularea creativităţii şi a studiului individual prin promovarea subiectelor personalizate, variate şi chiar cu prezentare publică este considerată de multă vreme o fantezie inutilă. Până şi temele de casă sunt identice la multe discipline, pentru o grupă întreagă sau chiar mai mult. 
Cam la acelaşi moment de timp cu introducerea creditelor, au fost schimbate şi criteriile de notare a studenţilor prin cuantificarea procentuală a rezultatelor şi activităţilor efectuate pe parcursul semestrului. Pentru a nu acorda o libertate de mişcare studentului prin optarea unui drum propriu, s-a decis condiţionarea accesului la examen numai după predarea integrală a temelor şi a participării obligatorii la cursuri, cu prezenţe verificate adeseori prin strigare. Rezultatul? O inadmisibil de largă majoritate a temelor au fost rezolvate pe cu totul alte căi decât cele fireşti, chiar şi cu 1-2 zile înainte de examen, iar promovarea la multe discipline este influenţată semnificativ de prezenţă şi nu de calitatea activităţii şi efortului depus pe parcursul anului. Pentru a evita astfel de situaţii, eu am optat pentru o notare finală la examen, constituită din 60% nota efectivă din teza scrisă, bazată pe un subiect aleator tras de student, şi 40% din media obţinută prin verificarea constantă pe parcursul semestrului a temelor rezolvate, inclusiv în orele de lucrări. Nu am condiţionat niciodată accesul în examen de rezolvarea temelor, dar pentru ca un candidat să obţină nota finală 5, acesta trebuia să obţină cel puţin nota 8 în teza scrisă, determinant pentru promovare. Dar chiar dacă studentul acumula un maximum de 4 puncte în timpul anului la lucrările practice, acesta promova examenul numai dacă teză scrisă era notată cel puţin cu nota 5. Deci nu era chiar atât de simplu să treci examenul fără rezolvarea efectivă a unor teme. Sistemul a funcţionat foarte bine ani buni, temele copiate au fost ca şi inexistente, dar era o altă problemă, foarte gravă în ochii conducerii: nu mă înscriam în politica de conformare prin constrângere poliţienească a prezenţei obligatorii, deşi era evident că, indiferent de variantele de notare considerate, procentul de promovaţi era acelaşi! Niciodată n-am înţeles de ce trebuia să-i oblig pe studenţi să fie prezenţi la orele de curs. O consider şi acum un abuz incalificabil. De ce trebuie să fie cineva obligat să-mi suporte logoreea şi halena? Aşa cum şi eu am antipatiile mele, ştiu că dragoste cu forţa nu se poate. Am avut destul de mulţi studenţi care nu au venit nici măcar o singură oră la curs, dar au venit la lucrări, şi-au făcut temele şi au luat examenul cu note maxime. Dacă nu ai ce să le spui la curs, absentarea studentului în acest caz mi se pare o decizie firească şi matură, deloc condamnabilă. Alta este însă explicaţia instituirii obligativităţii prezenţei, dar pentru asta cel mai bun răspuns vi-l poate da un psihiatru care poate face foarte bine şi încadrările patologice, frecvent incurabile.
Pentru că veni vorba de promovarea studenţilor, trebuie să relatez o situaţie de o extremă gravitate şi care nu cred că a fost singulară. Mi s-a oferit, pe nepusă masă, de către d-na prof. Gabriela Maria Atanasiu, posibilitatea susţinerii în limba engleză a unui curs de „Analiză neliniară” la un curs de Master. Aveam ceva materiale adunate în timp, dar insuficient pregătite pentru o astfel de misiune, dar am început construirea unui material specific în timpul semestrului, astfel că în toamna aceluiaşi an am reuşit să alcătuiesc o compilaţie a câtorva zeci de articole pe care le-am reunit şi le-am publicat sub forma unei cărţi de vreo 200 de pagini, în limba engleză, în primul rând pentru un acces mai facil al studenţilor la informaţie. Am observat că pe parcursul semestrului veneau doar 5-7 studenţi, mereu aceiaşi, iar prezenţa părea mai mult de complezenţă. N-aveam să mă înşel, pentru că, după susţinerea examenului final, când să trec notele în catalog mi s-a spus că nu mai e nevoie, fiindcă au fost trecute de titularul Masterului, respectiv d-na Atanasiu! I-am comunicat, prin acelaşi intermediar, să-şi ţină şi orele, în acest caz. Astfel m-am ales cu o lucrare inutilă, plătită din banii proprii, şi fără orele cu pricina. Trist este că, unul dintre studenţii de la acel Master, are astăzi aspiraţii academice de top! Oare cum scoate capul în lume ştiindu-se absolvent de debara?
Îmi aduc aminte, de exemplu, cum venise la un Master un absolvent al Facultăţii de Mecanică şi spunea că el face cursurile alea pentru că vrea să fie diriginte de şantier şi că nu e mare brânză, că el lucrează cu oţelul de vreo dou
ăzeci de ani bla, bla, bla... Am pus un pariu cu el că dacă îmi răspunde la o întrebare cât se poate de banală, promit că-i dau nota maximă şi-l scutesc de examen. A acceptat imediat provocarea, foarte sigur pe el. L-am rugat să-mi spună care este ordinea de strângere a şuruburilor la o îmbinare dintre o grindă şi un stâlp. Şi n-a ştiut, evident.
În timpul unui curs de la un Master de incendii, am observat că unul dintre studenţi se cam uita ca găina-n lemne când explicam despre calculul biografic al structurilor. Îmi fac curaj şi-l întreb:
          - Nu vă supăraţi, ce secţie aţi terminat?
          - Seminarul teologic!

Aha! Venise, probabil, cu speranţa să se specializeze în focurile Gheenei!
Sau, un alt caz, extrem de recent, de această dată. Iată una dintre cele mai şocante replici ale unor studenţi (subliniez „unor”, nu doar de către unul singur, în ani diferiţi!) pe care le-am auzit vreodată:
           – Haide, dom’ le, pune-mi un 5 şi nu mă mai freca cu avioanele astea! Nu ţi-am spus de nu ştiu câte ori că nu mă interesează cursul ăsta?! M-am înscris la insistenţele lui X, doar ca să aveţi voi ore, să vă luaţi banii şi să aveţi ce mânca. Ce, chiar crezi că ar fi venit altcineva la orele astea?
Fără nici un alt comentariu!
Pentru a percepe una dintre dimensiunile groteşti şi de o incalificabilă mizerie, nu numai morală, a unor diriguitori, trebuie să punctez câteva note autobiografice mai relevante.
În primăvara lui 1997 participam la un curs intensiv de doctorat la Universitatea Tehnică Daneză şi am constatat că nu-mi mai puteam accesa contul de e-mail de pe serverul facultăţii. La întoarcere aveam să constat că acesta fusese desfiinţat (!) de către prof. Nicolae Tăranu, pe motivul difuzării unor informaţii exact de aceeaşi natură cum sunt cele publicate astăzi pe orice blog. Astfel de abuzuri de tip securist, inclusiv cel de violare a corespondenţei şi chiar de refuz de vizualizare a mesajelor, nu erau nici singurele şi nici cele mai mari! Altul era, de fapt, motivul!
Pentru că tema cercetării din cadrul doctoratului se dovedea a fi destul de îngustă, fără perspective interesante de viitor, am început căutarea abordării unui alt domeniu, mai provocator. Şi în primăvara anului 1999 sunt acceptat pentru a treia oară la Universitatea Tehnică Daneză din Lyngby la un curs intensiv de impact structural, susţinut de câteva dintre personalităţile cele mai remarcabile din lume la acel moment, printre acestea fiind profesorul Norman Jones, de la Universitatea din Liverpool, Marea Britanie ("tăticul" calculului la impact) şi profesorul Tomasz Wierzbicki, şeful laboratorului de analiză la impact şi coliziuni de la MIT - SUA, organizator principal al cursului fiind foarte tânărul profesor danez Bo Cerup Simonsen, în prezent cercetător şi el la MIT. Când toa'şu decan Nicolae Ţăranu a aflat (evident, în ultimul moment!) că iarăşi plec din ţară pentru o specializare, şi de această dată nu singur, situaţia a explodat:
         - Crezi că ai să ajungi departe dacă te iei după ăla şi pleci de capul tău?! Unde te trezeşti?!
Da, în facultate asta era problema cea mai gravă: să pleci "de capul tău" şi nu trimis de către cineva din conducerea facultăţii, cu una dintre bursele ascunse pe sub preş, păstrate numai pentru cei care îşi dovedeau slugărnicia necondiţionată (numită emfatic de unii „loialitate”). Sute de oportunităţi au fost pierdute din acest motiv. Dacă nici unul dintre membrii găştilor securiste nu îndeplinea condiţiile minimale sau nu se găsea nici o portiţă cât de mică pentru participarea la o anume specializare, atunci se ascundeau pur şi simplu informaţiile respective sau chiar se declinau ofertele! Îmi aduc şi acum aminte, de exemplu, de o şedinţă susţinută de toa'şu Nicolae Ţăranu în Aula „Mihai Eminescu” de la Universitatea "Al. I. Cuza", organizată, chipurile, în scopul anunţării unei alte etape a Programului "Tempus" şi în care şi-au permis chiar să acuze lipsa de interes a tuturor pentru perfecţionare, pentru schimb de experienţă, pentru a realiza noi contacte şi programe de cercetare etc. etc. Au fost frecvente întreruperi în timpul monologului patologic prin care se solicitau informaţii esenţiale asupra termenelor şi condiţiilor de depunere a cererilor de participare, dar era ca la un dialog al surzilor. Sub pretextul terminării prezentării condiţiilor generale, se tergiversa răspunsul, invocându-se tot felul de motive care n-aveau nici o legătură cu subiectul. Până când, într-un final, pentru că se evita cu o nesimţită aroganţă răspunsul la aceeaşi repetată interogare iar sala părea aproape de explozie, s-a constatat că datele limită de depunere a documentelor expiraseră de câteva zile, conducerea fiind chiar şi ea deosebit de surprinsă de acest mic şi neînsemnat detaliu de care, să nu vă vină să credeţi, habar n-avea!
Încurajat de acceptul primit de la profesorul Wierzbicki de a încerca obţinerea unei burse de studiu la MIT prin NSF - National Science Foundation, am depus documentele de finanţare, printre ele fiind şi o scrisoare de recomandare a unui profesor de la Royal Institute of Technology din Stockholm (trimisă direct în SUA). Din cauza "Poştei Române", plicul cu propunerea de cercetare a întârziat cu mai bine de două săptămâni peste data limită, astfel că am pierdut şansa finanţării. (După atentatul din 11 septembrie 2001, NSF nu a mai oferit pentru o mulţi ani oportunităţi de finanţare a cercetărilor pentru cetăţeni străini, mai ales în domeniul cercetărilor la acţiuni de tip şoc.) În aceste condiţii, l-am rugat pe profesorul Wierzbicki să încercăm o altă variantă şi să-mi trimită un fax de acceptare a temei de cercetare propuse, eu urmând să solicit o finanţare prin CNCSIS sau orice alt organism român doar pentru cheltuielile legate de drum şi de cazare. Am fost deosebit de surprins să primesc o extrem de detaliată scrisoare de două pagini!
        - Un fals ordinar, iar eu nu sun la telefon ca să verific o prostie, pentru că nu mă interesează şi nu e treaba mea, zice tovarăşul rector Badea.
          - Păi, sun eu, pe banii mei, şi dumneavoastră vorbiţi!
          - Tu mă crezi prost? De unde să ştiu eu pe cine suni?
          - Păi, atunci sunaţi dumneavoastră!
          - Dumneata eşti turc? Cum să sun pe cineva pe care nu-l cunosc?! Nu-i treaba mea şi nu semnez cererea de finanţare pe o minciună! Hai, ieşi mai repede afară şi zi mersi că nu te zbor şi din universitate, deocamdată!
         - Domnule Rector, aveţi acum posibilitatea să mă zburaţi afară din ţară şi scăpaţi de mine, de ce n-o faceţi?!

Toa' şu' Nicolae Badea a întors pur şi simplu spatele de parcă nici nu mai existam şi a intrat voios într-un birou de parcă nu se văzuse cu respectivii de câţiva ani.
Era deja clar pentru mine că şansele de supravieţuire în România erau infime. M-am apucat să scriu în diverse colţuri ale lumii, iar pe la jumătatea lunii decembrie a anului 1999, negocierile pentru un post identic de predare la Universitatea Bulawayo din Zimbabwe erau aproape finalizate, Commonwelth-ul aşteptând să le comunic decizia finală cel mai târziu la jumătatea lunii ianuarie 2000. Se oferea casă, masă, cazare, asigurare medicală şi un salariu de vreo 2300 de dolari SUA pe lună. Enorm pentru nivelul de trai de acolo, unde salariul mediu lunar era cam ca în România, de vreo 50 $/lună!
Vestea obţinerii uneia dintre cele şase burse postdoctorale NATO alocate Marii Britanii m-a uimit total. Scrisesem propunerea fără pic de convingere şi de speranţă şi aproape că şi uitasem imediat de ea. Şocul a fost şi mai mare când am aflat că nu era doar pe şase luni, ca majoritatea burselor, ci pe un an de zile! La sfatul mai multor prieteni şi colegi am solicitat aprobarea unui concediu fără salariu pe durata de un an, conform prevederilor legale care îmi dădeau acest drept. Rectorul Badea plecase pe coclauri străine, iar cazul meu trebuia preluat de toa'şu' prorector Victor Bulacovschi, care avea însă idei cu mult mai creţe decât ale predecesorului. Teribil de rânzos fără vreun motiv anume, acesta a solicitat juristei, pe care o chemase să asiste la discuţie, să-mi desfacă imediat contractul de muncă pe motiv că "plec de capul meu şi nu trimis de universitate". Teza asta nu era deloc nouă pentru mine! I-am explicat că, în cazurile burselor NATO, procedurile sunt total diferite de competiţiile pentru bursele inter-universitare şi că selecţia se face exclusiv de către universitatea parteneră străină, ea fiind cea care susţine candidatura, având ca sarcină exclusivă întocmirea dosarului şi înaintarea lui spre aprobarea de către o comisie internaţională. Iar universitatea de la care provine candidatul are, dacă vrea, doar obligaţia să fie mândră de o reprezentare neaşteptată la un astfel de nivel. Timp de aproape o oră (!) am fost umilit, ameninţat şi chiar insultat, defăimat şi tratat zeflemitor pentru că "am îndrăznit să plec de capul meu şi să destabilizez programul universitar". Cadrele didactice cu titluri, funcţii şi grade care se plimbau pe toate coclarurile europene la fiecare două săptămâni, sub pretextul schimburilor de experienţă, nu destabilizau deloc programul!
          - Dar cum îţi permiţi?! Cine eşti tu să te compari cu ele?! răcneşte furibund toa'şu' prorector Bulacovschi.
Orele turiştilor cu grade le erau ţinute gratis de "sclavii din subordine", cum frecvent se exprima o ilustră plimbăreaţă. Inutil de povestit că rezultatele vizitelor în străinătăţuri efectuate de către aceştia erau atât de secrete, încât nici măcar beneficiarii acţiunilor de turism academic nu mai ştiau ce-au făcut pe acolo.
Astfel de şantaje erau deja obişnuite. Prin programele "Tempus", de exemplu, se puteau trimite studenţi şi cadre didactice la nişte schimburi de experienţă pe durate de până la 6 luni. Bursele erau vânate mai ceva ca vulpile argintii, pentru că era una dintre căile cele mai eficiente de ieşit din lagărul românesc. Cum peste 50% dintre beneficiarii unor astfel de burse nu s-au mai întors, situaţia devenise alarmantă, astfel că prin anii '98-'99 se condiţiona acordarea finanţării unei burse de 3-6 luni cu 300 de dolari/lună de gajarea cu un bun în favoarea universităţii (!), de regulă maşina sau chiar apartamentul! Sună incredibil, dar a fost cât se poate de adevărat. În acei ani, ieşirea din România se făcea numai în baza obţinerii unei vize, umilitor obţinute de la ambasade, deşi erai beneficiarul unei invitaţii oficiale al unei universităţi. Uneori nici acest document nu era suficient în faţa unui român frustrat, angajat al ambasadei străine pe post de primitor-distribuitor, dar cu aere de ciocoi suveran, care-ţi respingea solicitarea pe motive inventate ad-hoc, fără şansa vreunei contestaţii. Am păţit şi eu asta la două ambasade! Cei cu "ochi albaştri" obţineau chiar "vize de lucru" la solicitarea universităţii româneşti (nu străine!), sub pretextul realizării unui program de cercetare, în fapt, majoritatea plimbărilor fiind cu caracter turistic.
Da, recunosc că am fost un mare bou că m-am întors din Marea Britanie în primăvara lui 2001, în loc să fi plecat mai departe. Bănuisesc că experienţele acumulate până la acel moment au fost cele care mi-au redat oarecum optimismul. Începusem să cred iar că se mai poate schimba ceva şi în România. Nu uitasem umilinţele, dar durerile resimţiţe până atunci parcă se mai atenuaseră din cauza noilor planuri pe care mi le făcusem.
* * *
În ziua de 31 mai 2004, ora 23.35, în subsolul Inspectoratului Judeţean în Construcţii din Iaşi, cu ocazia unei cine foarte târzii, după un program absolut extenuant, se naşte un proiect la care aproape că nici nu visam. Iniţial, propunerile mele au fost făcute într-o cu totul altă direcţie, dar discuţia a deviat rapid şi s-a încheiat mai degrabă ca un pariu. În luna septembrie al aceluiaşi an a fost semnat contractul, iar la 30 decembrie 2004, ora 23.45 a fost descărcată ultima ladă cu piese componente ale platformei de testări la acţiuni seismice. Un proiect de aproape un milion de euro, în care, în afară de mine, n-a mai crezut nimeni la început şi din cauza căruia am slăbit 25 de kilograme în mai puţin de 6 luni! De nenumărate ori mi s-a râs în faţă şi am fost luat la mişto şi în public, spunându-mi-se că sunt nebun dacă încă mai visez că îmi va da mie cineva un milion de euro. Au fost ignorate toate solicitările mele de întâlnire cu cei care ar fi putut furniza informaţii utile în vederea întocmirii documentaţiei tehnice pentru finanţare.
          – Stai, băi, în banca ta! N-ai cum să reuşeşti!
Asta am auzit aproape 3 luni de zile, iar după aceste continue "încurajări", am fost îmbăloşat ani buni cu tone de apsotrofări şi invective. Dar despre aventura construirii platformei seismice într-un alt articol, special, cu toate detaliile.

 Asamblarea platformei a durat aproape doi ani, perioadă în care am primit primele butoaie de lături în cap din cauza "nesimţiţilor ăştia de americani care n-o mai termină”, mai ales că deja „se vede că instalaţia va fi o porcărie nefuncţională”, „o altă jucărie scumpă care se va umple de praf" şi altele asemenea. Inaugurarea platformei nu se putea face în acelaşi spaţiu nevăruit de peste 25 de ani, cu geamuri sparte şi cu lumini insuficiente. Ca de obicei, facultatea nu avea nici un leu nici măcar pentru reparaţii, iar universitatea nici atât, dar bani pentru alte prostii se găseau. Aşa că am decis că n-are sens să mă milogesc conducerii, mai ales că era evident deja că nu voi primi nici un fel de sprijin şi am început să caut sponsori. În mai puţin de 4 luni am reuşit să adun materiale de peste 60.000 lei (cam 18.000 de euro la vremea aceea), din care mai puţin de 1500 de euro au fost viraţi efectiv prin contracte de sponsorizare, restul au fost exclusiv donaţii din partea multor firme de construcţii care nu s-au mulţumit doar cu trimiterea de materiale, ci chiar au trimis muncitori pentru reparaţii şi renovare! Ba trebuie să spun că mai bine de jumătate dintre donatori nici măcar nu au venit să verifice măcar dacă materialele erau într-adevăr utilizate pentru renovarea de care spuneam! Îi asigur pe această cale că nu numai că nu au ajuns, dar am şi completat necesarul din buzunarul personal cu aproape 3000 de euro, bani pe care, evident, nu i-am mai recuperat. Şi ca să fiu prost până la capăt, am renovat complet şi laboratorul de "Statică..." (pentru o eventuală conferinţă de presă). Împreună cu soţia şi fiica mea, am raşchetat şi lăcuit băncile, am montat tavanul fals şi toată instalaţia electrică şi am decorat şi sala. Apoi am demolat şi reconstruit grupul sanitar, unul dintre cele mai infecte din întreaga facultate, care s-a dovedit a fi o altă greşeală strategică a subsemnatului, percepută de multe persoane ca un afront inacceptabil! Şi musai trebuie să relatez evenimentul, pentru că este foarte relevant şi probează perfect acest mercantilism obsesiv-compulsiv.
Cu ocazia unei inventarieri a spaţiilor didactice de către o delegaţie administrativă a facultăţii, am solicitat montarea unui bec la grupul sanitar, cerere refuzată vehement (cinci contra unul!) pe motiv că nici nu e neapărat necesar şi oricum ... se fură (!), deşi le-am arătat că nici măcar nu fusese prevăzută o banală dulie nicăieri. Am plusat eroic, luându-mi angajamentul că voi reface integral grupul sanitar dacă facultatea va avea minima bunăvoinţă să monteze un singur bec. (Deh, învăţasem şi eu de la politicieni, că nimic nu cântăreşte mai puţin ca o promisiune!) După un sfert de oră de vorbit cu pereţii, mi-am dat seama că problema trebuie abordată exact din direcţia opusă. Le-am spus că eu n-am ajuns niciodată până la cabină, pentru că riscam fie să-mi rup hainele în cuiele din uşi, fie să păşesc în şi pe diverse „incertitudini”. Şi că mă piş în chiuvetă! De data asta nimeni n-a mai avut nici o replică şi a doua zi de dimineaţă becul a fost montat.
           - Vai, ce bine că refaceţi WC-ul. Şi la cine o să fie cheia?
Pentru că am refuzat să-l încui, grupul sanitar a fost sabotat constant, vreme de 4-5 ani, furându-se ba flotoarele de la rezervor, ba becurile, iar în final cuierul de la "fete" pe care-l luasem din biroul meu.
         - Dar de ce aţi pus cuier la WC? Şi să ştiţi că nu se poate, pentru că e pe inventarul biroului  dumneavoastră! îngaimă tovarăşa administrator, inhibată de grija patrimonială.
Mi-a luat vreo câţiva ani să mă prind că gestul de reconstruire a fost considerat, în minţile unora, un soi de afront umilitor, greu de înghiţit. Aproape imediat a fost reabilitat WC-ul de la parterul corpului R, care, firesc, a fost şi a rămas încuiat. Ca să nu fugă gândacii. După câţiva ani s-au găsit nişte fonduri pentru o reabilitare şi igienizare minimală a clădirilor. Tâmplăriile din lemn ale tuturor grupurilor sanitare au fost înlocuite cu tâmplărie din PVC, cu excepţia grupului sanitar de la "Statică...", care a rămas cu aceleaşi uşi celulare montate iniţial. "Aanicăi le-a pus, să le schimbe el, dacă vrea." Dintre toate beştelelile, una mai stupidă ca alta, o smintită deflagraţie verbală m-a lăsat fără replică.
           - Ce vrei să demonstrezi cu platforma asta seismică, cu laboratorul şi, acum, şi cu WC-ul  ăsta?! Cine te crezi?! Ce vrei să dovedeşti?!
Chiar nimic, tovarăşă administrator! Doar că nu-mi place să trăiesc în mizerie, de nici un fel, mai ales cea morală! Mă mir sincer că gaşca ţi-a permis să devoalezi adânca suferinţă psihică prin care treceaţi cu toţii atunci! Zglobiei paiaţe i-a priit mediul academic, cocoţându-se rapid la cote ozonate, demonstrând că modelul american de înflorire a unei cozi de mătură a fost importat cu succes şi în România. Stupefiantă pentru toţi a fost decizia conducerii facultăţii şi a universităţii de a o promova pe tovarăşa Ancuţa Rotaru din funcţia de administrator în funcţia de... Director al Scolii Doctorale a Uuniversităţii Tehnice "Gh. Asachi"! Da, aţi citit bine! 

În perioada derulării montajului platformei, am avut bucuria să primesc vestea aprobării unui contract de cercetare pe care-l propusem ani la rând, de vreo 11 sau 12 ori,. Era cea mai mare sumă primită vreodată în istoria universităţii, pe un contract CNCSIS, şi a doua din ţară. Într-un final, valoarea a fost înjumătăţită de către minister, vreo 10.000 lei au fost "împrumutaţi" de către conducerea facultăţii sub pretextul dotării cu nişte echipamente pentru contractele lor de cercetare. Printre altele, prevăzusem în contract o sumă de 3.000 de lei pentru tipărirea unei cărţi - "Theory of Structures" -, sperând că, în sfârşit voi avea posibilitatea să scriu o lucrare mai puţin obişnuită, la care visam de mulţi ani: o paralelă între jazz şi structurile de construcţii, care să conţină şi un CD cu exemplificări audio şi video. Banii au dispărut în conturile unei firme private, iar proprietarul încă mai este convins că "mi-a tras ţeapă". Îi comunic şi eu, şi pe această cale, că încă n-am murit şi nu rămân dator! Nimănui! "Împrumutul" cu pricina îmi înjumătăţise fondurile alocate unui stand de încercări la şoc şi am semnalat în scris conducerii, de două ori, faptul că se refuza demararea procedurilor de cerere de ofertă pentru acest echipament:
   - Şi tu vrei să-ţi dau răspuns la hârtiile astea?
   - Nu pentru că vreau eu, ci pentru că legal trebuie să formulaţi un răspuns.
   - Un căcat îţi dau răspuns! 
îmi replicase şeful de catedră, prof. Mihai Budescu.
O atitudine de înaltă ţinută academică!

No comments:

Post a Comment