Din ciclul vechi traditii neocreştine
- “Siiiguuur! Se putea ca dom’ profesor să nu comenteze el. Dom’le, da’ chiar toţi îs proşti care fac normative? Acuma ce mai are normativul ăsta?!- Da, domnule, îmi pute din nou! Ce are?! E stupid! E jenant de penibil ca după peste o sută de ani de experienţă în turnatul betoanelor pe mapamond, România să scoată în 2011 un normativ care să fie cel mult de nivelul secolului XIX! Daţi-mi voie să vă argumentez în câteva cuvinte.- Haide, dom’le, lasă-ne… Mai are cineva vreo problemă de ridicat? Nu, deci putem încheia şedinţa. Vă doresc o săptămână bună!- Mulţumim, asemenea!"- Câtuşi de puţin! Am vrut să vă prezint câteva aspecte mai importante ca să nu picaţi de fraieri sau să le arătaţi şi altora că sunteţi deştepţi şi să puteţi, eventual, preveni o situaţie delicată. Sau, de ce nu, să vă creaţi oportunităţi.- Cui vrei, băi, să explici? Lu’ ăsta care nu poate face acordul între predicat şi subiect?- Nu, ştii bine că nu! Vouă! Că-s fraier, de-aia. Da’ uite că am să încerc să nu mai fiu aşa de dobitoc! Bine?!”
Cu articolul “Unde-i standard nu-i tocmeală” îmi propusesem să închei comentariile pe tema reformei radicale în planul sistemului normativ în construcţii, pentru că ar fi fost chiar o dovadă de crasă imbecilitate să vreau să lupt de unul singur împotriva unui sistem atât de mafiotizat. Dramatic (cel puţin pentru subsemnatul) este că au devenit realmente insuportabile miştocărismele cu caracter oficial pe care trebuie, după însuşirea deplină a acestora, să le aplicăm într-o manieră obedientă, însoţite neapărat de clasicul îndemn “Ciocu’ mic!” şi pe care, prin natura funcţiei, trebuie să le prezentăm ca fiind instrumente de mare valoare practică şi însemnătate estetică. Nici în coşmarurile mele cele mai sumbre nu mi-am închipuit că după 21 de ani de democraţie (foarte originală!) voi retrăi clipe cu mult mai negre decât cele traversate în ultimii ani de “glorie” comunistă…
Speranţă, numele tău e deşertăciune…
“1 Domeniu de aplicare1.1 Pentru lucrările de construcţii cu caracter specific se vor aplica şi prevederile reglementărilor tehnice din domeniul respectiv, precum şi prevederile caietelor de sarcini întocmite de proiectant, după caz:Prin lucrări cu caracter specific se înţeleg următoarele:a) construcţii inginereşti (drumuri, piste pentru aeroporturi, poduri, tunele, canale, amenajări portuare, rezervoare şi silozuri etc.);b) construcţii executate cu produse cu caracter de noutate sau echipamente cu caracter de noutate […];c) lucrări la care se utilizează betoane speciale: betoane foarte grele, betoane uşoare, betoane cu răşini sintetice, betoane refractare, betoane cu armare dispersă, betoane autocompactante;d) lucrări de […] torcretare, vacuumare etc.”
Cum vi se pare? Interesant, nu? De exemplu, lucrările hidrotehnice (cum sunt barajele, digurile şi altele) intră în opinia autorilor la “etc.”. Şi oare ce alte categorii de lucrări mai intră la “etc.”? Sunt deja elaborate sau nu aceste norme specifice? Nenominalizarea explicită a lor este inadmisibilă atât din punct de vedere tehnic, cât şi din punct de vedere juridic.
Dar ia să vedem ce spune Anexa G a normativului (literă predestinată ridicării… nivelului de entuziasm):
“Prezenta anexă cuprinde unele prevederi privind executarea lucrărilor de construcţii cu:a) betoane cu agregate uşoareb) betoane autocompactantec) betoane ciclopiened) betoane aplicate prin torcretaree) […]f) betoane turnate sub apă.”
Aştept să vă re-culegeţi de pe jos… Da! Adică, mai întâi se interzic astfel de lucrări, după care se bagă “unele prevederi”, că restul le găsiţi, probabil, în normativele de “lucrări de construcţii cu caracter specific”, că doar n-aveţi nimic mai bun de făcut, decât să răsfoiţi alte sute şi mii de pagini sub pretextul şi al unei pregătiri profesionale continue.
Atitudinea de acest gen îmi aduce aminte de o întâmplare cu fetiţa unui prieten, căreia, pentru că o luase prea târziu de la grădiniţă, îi adusese o napolitană cu ciocolată. Întâmplarea a făcut ca, la echiparea pentru drum, să mai fie încă un copil în preajmă, dar care nu beneficiase de o recompensă de acest gen. Firesc, tăticul îşi îndeamnă copilul să-i dea şi băieţelului o bucăţică, pentru că nu e frumos să mănânce de una singură. Fetiţa se uită destul de îngrijorată, de câteva ori, când la napolitană, când la băieţel, apoi i-o întinde cu o mână uşor tremurândă şi-i comunică acestuia foarte ferm decizia luată: “Numai linge-o!”.
Să revedem puţin titlul normativului:
“Normativ pentru producerea betonului şi executarea lucrărilor din beton, beton armat şi beton precomprimat” şi priveşte “Executarea lucrărilor din beton” (indicativ NE-012/2)”.
La punctul c) al subcapitolului 1.1 se vorbeşte despre “construcţii executate cu produse cu caracter de noutate”. Măi, al naibii, dar parcă era vorba numai de betoane aici!? Oare din ce alte “produse” ne mai dă voie normativul să construim?
Punctul d) – “betoane foarte grele,…” ş.a. Astfel de betoane se utilizează, de regulă, în cazul construcţiilor şi cu rol de protecţie radiologică. Există oare prescripţii tehnice specifice în vigoare? S-ar putea să fie, nu neg, dar până la acest moment eu nu am informaţii despre aşa ceva. Recunosc că sunt slab informat şi la capitolul acesta, dar chiar îmi vine foarte greu să cred că este exclusiv vina mea.
Să vedem puţin acum care este obiectul normativului:
"2.1 Prevederile prezentului normativ au ca obiect următoarele categorii de lucrări de construcţii:1) trasarea de detaliu […]a) […] cofraje şi susţineri […]b) fasonarea […] armăturilor […]c) montare pieselor înglobate […]d) punerea în operă a betonuluii) comanda pentru betonii) transportul betonuluiiii) turnarea betonuluiiv) turnarea şi compactarea betonuluiv) […]vi) tratarea şi protecţia betonului după turnaree) decofrareaf) precomprimarea […]g) montarea elementelor prefabricate […]Normativul conţine […] prevederi privind controlul calităţii lucrărilor de construcţii şi recepţia acestora.”
Da, era foarte greu să se facă un normativ complet, unic, în care să fie incluse, separat, şi cele câteva prevederi specifice categoriilor de lucrări speciale. Cu ocazia asta se vede că în opinia autorilor există lucrări pentru care se poate aplica tradiţionalul principiu românesc “merge şi aşa”, iar pentru aşa-zisele “lucrări de construcţii cu caracter specific” trebuie să fie scoase alte sute de pagini de normative care să conţină 90% din text din acest normativ şi 3-4 fraze particulare. Că vorba aia, sunt altfel de betoane şi trebuie să le dăm o importanţă mai mare!
Nu, stimabililor! În marea majoritate a cazurilor, indiferent de tipul construcţiei, chiar la multe dintre acele ”lucrări de construcţii cu caracter specific” este tot beton şi acesta trebuie să fie realizat la acelaşi nivel de performanţă. Punct!
Pentru toate betoanele trebuie să se ştie reţeta, trebuie făcute verificările parametrilor impuşi de proiectant, trebuie stabilită foarte clar şi fără nici un fel de dubii trasabilitatea în detaliu, trebuie realizate cofraje optime şi multe altele. Pentru că în toate cazurile vorbim de siguranţă şi de vieţi omeneşti, fie că este vorba de o singură persoană, fie că sunt expuse zeci sau sute de mii de oameni!
Realitatea ne dovedeşte că nu suntem în stare ca nici după zeci de ani de practică a betonului să realizăm lucrări de calitate. Fie că este un banal trotuar perimetral al unei locuinţe individuale, fie că este beton special, nivelul de calitate şi de performanţă trebuie să fie acelaşi. Este vorba de respectul de sine, de educaţie şi de responsabilitate. La nivelele de performanţă şi de calitate pe care le ridicăm în slăvi când le vedem la occidentali s-a ajuns prin disciplină şi printr-o practică exigentă, la acelaşi nivel calitativ şi de performanţă, indiferent de categoria de importanţă a lucrării. Betonul este o substanţă chimică ale cărei proprietăţi nu se schimbă în funcţie de categoria de importanţă a construcţiei: nu se întăreşte nici mai repede, nici mai încet de frică sau din slugărnicie, nu “ţine” la fel dacă este turnat în bătaie de joc sau cu atenţie sporită. Dar ce pretenţii mai poţi să ai atunci când legiuitorul vorbeşte în mileniul trei de “confecţionarea betonului”?! Nu ştiam că acest normativ se adresează şi lucrătorilor în design vestimentar, gen Cătălin Botezatu: probabil la el au văzut autorii cum se confecţionează chiloţi care-ţi vin ca turnaţi! Şi, vorba aia, el e printre puţinii care confecţionează chiloţi beton!
Ce aduce nou acest normativ? Mai nimic. Şi acest cod se înscrie în linia generală atehnică şi/sau de ambiguitate, de superficial şi chiar de hilar ca şi celelalte norme elaborate în ultimii zece ani, cel puţin. În cazul în care normativul ar fi beneficiat de explicitări concrete, ar fi făcut, probabil, o teribilă notă discordantă şi, paradoxal, nu m-ar fi mirat să fi fost inaplicabil exact din acest motiv.
De exemplu, la capitolul despre distanţieri nu se precizează nimic despre calitatea lor, despre tipul acestora, de materialele admise, de dimensiunile maxime şi de multe altele. În condiţiile în care pe piaţă sunt în prezent zeci de modele de distanţieri, prevederea cu caracter obligatoriu de a monta “cel puţin 2 buc/mp de placă sau perete” poate fi cel puţin ridicolă, ajungându-se la aplicarea unor piese din material plastic de dimensiuni cu mult peste limitele raţionale. Iar în ce priveşte sintagma “placă” eu sunt de părere că trebuia precizat în capitolul de “Termeni, notaţii, definiţii” că nu este vorba nici de “placă bacteriană”, nici de “placă dentară”, ci de planşeu.
Alte exemple de prevederi ridicole sunt la capitolul rosturi de lucru: “betonul trebuie să fie saturat, dar suprafaţa zvântată (cap. 11.5.3)”. Să fi fost inventată vreo tehnică de perfuzie? Tot la acest capitol se precizează că “la structurile din beton impermeabile, rosturile trebuie, de asemenea, realizate impermeabile. (11.5.4)” Soluţia tehnică recomandată? Nici una!
Sau:
"F.2.10 – La fundaţii de utilaje supuse la solicitări dinamice pot fi prevăzute rosturi în zone cu eforturi reduse numai cu prevederea în proiect a unei armări corespunzătoare."
Reiese de undeva că această prevedere se adresează exclusiv proiectantului? Evident, nu. Ca să nu mai spun că, în marea majoritate a cazurilor – cu minime excepţii! –, fundaţiile de utilaje sunt masive, de tip bloc, şi se dimensionează din condiţii de evitare a rezonanţei, foarte rar fiind necesar a fi prevăzute armături pentru preluarea eforturilor provenite din acţiunile dinamice. Iar toate lucrările ştiinţifice spun de peste 50 de ani că, la fundaţiile de maşini şi utilaje, sunt interzise rosturile de lucru tocmai pentru că sub acţiuni dinamice există aproape certitudinea separării betoanelor de vârste diferite şi, în consecinţă, nu numai că se poate distruge fundaţia, ci chiar şi utilajul propriu-zis!
Prescripiţii grav atehnice – de exemplu, în capitolul 11.3.14, lit. a): “asigurarea unei temperaturi cât mai scăzute pentru betonul proaspăt, reducerea temperaturii agregatelor prin stropire artificială, utilizarea de apă rece, fulgi de gheaţă etc.”. Iarăşi “etc.”? Ce altceva poate fi utilizat? Habar n-au, dar e bine să fie scris aşa că poate vin alţii cu nişte idei măreţe! Nu se precizează nimic, nici măcar un minim avertisment, că, prin răcirea agregatelor cu apă rece, va trebui reevaluat raportul apă-ciment sau că răcirea cu fulgi de gheaţă ar putea conduce la crearea unor caverne în beton din cauza unor posibile aglomerări de gheaţă care să nu se topească în timp util. De altfel, despre temperatura betonului nu se spune decât că trebuie “să fie cuprinsă între 5° C şi 30° C”. Atât! După peste o sută de ani de practică a betonului avem un normativ nou care nu vorbeşte absolut nimic despre importanţa monitorizării temperaturii betonului după turnare.
În fine, analiza prin disecare detaliată a acestui normativ chiar e o pierdere de timp. Concluzia este că în afara unor mofturi de final prin care să fie justificate sumele colosale alocate elaborării, normativul nu aduce nimic nou, cu adevărat demn de interes, nici cu caracter informaţional, nici în plan reglementativ.
Voi prezenta, în cele ce urmează, un fel de studiu de caz care va releva mai bine caracterul superficial al codului. Unele dintre aceste aspecte nu au în nici un caz caracter de particularitate, normativul trebuind să le includă în mod obligatoriu, cu atât mai mult cu cât şi experienţa românească în domeniu nu este câtuşi de puţin neglijabilă şi cu certitudine că toţi cei care au cercetat acest domeniu ştiu cu mult mai multe şi incomparabil mai bine decât am impresia că ştiu eu la acest moment. Nu este exclus ca unele dintre aspecte cercetate să fie poate depăşite de mult timp, existând deja răspunsuri şi soluţii concrete. Specialitatea mea este cu totul alta. Timpul m-a învăţat (şi se pare că tot nu suficient de bine) că lucrul în echipe specializate este cheia succesului. Nu mi-am propus niciodată să vreau să fac totul în toate domeniile, dar, din păcate, am fost deseori obligat să îmi bag nasul şi în alte ciorbe atunci când nimeni nu mi-a putut da un răspuns coerent la unele dintre dilemele tehnice cu care mă confruntam. De altfel, acesta este şi motivul general al stagnării mele (şi al multora, de altfel), în mai toate planurile. Vorba aia: ştii şi la ce-ţi ajută că ştii?
Legislaţia în vigoare în România este foarte restrictivă în cazul construirii, reparaţiei, consolidării sau dezafectării spaţiilor care au sau au avut destinaţii de săli de radiodiagnostic sau pentru radioterapii, inclusiv în cazurile în care au sunt amplasate echipamente care emit radiaţii ionizante. Atât pentru firmele de proiectare, cât şi pentru cele de execuţie se impune obţinerea unei autorizaţii speciale emise de C.N.C.A.N. (Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare). Statutul C.N.C.A.N., din câte am înţeles eu, este destul de ciudat. Deşi fondul legislativ pare a fi suficient de coerent, această comisie nu este pe atât de profesionistă pe cât ar trebui, numirile fiind, se pare, făcute tot pe algoritmi politici, funcţiile de conducere fiind oarecum o loterie periodică, iar responsabilitatea diluată, ca în România. Poate mă înşel eu, dar din ce “săpasem” cu o anumită ocazie nu am avut motive să concluzionez altfel. După cum spuneam, voi face o paranteză aici şi voi prezenta, pe scurt, un studiu de caz. Mi se pare foarte relevantă situaţia şi se va vedea până la sfârşit de ce.
La un spital din Iaşi urma să se instaleze un accelerator liniar de tip Varian Clinac 2100 – un echipament destinat radioterapiei bazate pe emisii de radiaţii ionizante. Emisiile naturale radioactive reprezintă o descompunere naturală a unui element chimic radioactiv şi sunt de trei tipuri: alpha, beta şi gamma. Radiaţiile de tip alpha sunt cu lungime de undă mică şi pot fi oprite chiar la nivel tegumentar, în timp ce pentru o protecţie eficientă la radiaţii beta este suficientă chiar şi o îmbrăcăminte mai groasă, continuă pe toată suprafaţa corpului. Cele mai penetrante şi mai distructive sunt radiaţiile gamma care pot penetra, practic, orice material, fiind necesară ecranarea cu grosimi mari de diverse materiale (plumb, beton, oţeluri speciale ş.a.). Alegerea materialelor şi soluţiei tehnice de realizare a scuturilor de protecţie la emisii radioactive este foarte importantă pentru că, sub acţiunea emisiilor radioactive, există posibilitatea schimbării în timp a compoziţiei materialelor şi, implicit, distrugerea totală sau parţială a protecţiei. Nu există un material perfect pentru că, aşa cum ştim de ceva vreme, nimic nu se pierde, totul se transformă.
La început, radiaţiile gamma erau diferenţiate de radiaţiile X prin nivelele lor de energie (identificate prin frecvenţă sau lungime de undă). Radiaţiile ionizante nu sunt altceva decât emisii de radiaţii X accelerate la nivele de energie extrem de mari. Dacă radiaţiile gamma au nivele de energie obişnuite în jurul valorilor de 120…180 keV (kilo-electron-volti), radiaţiile ionizante au nivele de energie de la 1 până la 10 MeV (mega-electron-volţi)! Spre exemplu, acest Varian Clinac 2100 emite un fascicul de radiaţie ionizantă de 2.1 MeV. Adică un fascicul care poate penetra practic orice! Prin construcţia echipamentului se poate limita energia fasciculului, astfel că de la o anumită distanţă de sursă intensitatea acestuia să se diminueze, dar nimeni nu poate garanta nici o funcţionare perfectă a aparatului şi nici reflexiile multiple în interiorul camerei respective care nu vor avea ca efect reducerea nivelului de energie al emisiei ionizante.
Măsuri de protecţie pentru un buncăr destinat tratamentelor radiologice
Pentru că spaţiul în care urma să fie amplasat echipamentul exista, dar trebuia modificat, reabilitat şi refăcut aproape integral, a fost nevoie de acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii. Am avut numeroase obiecţii la momentul respectiv – atât de ordin tehnic, cât şi de ordin juridic –, proiectantul fiind extrem de supărat pe mine, motivând că îi pun beţe în roate, dar nu am vrut decât să-l conştientizez de riscurile la care se expune el însuşi, în primul rând, şi că multe dintre măsurile de intervenţie la acel spaţiu nu respectă nici normativele şi nici procedurile legale. În fine, după un set de nervi tocaţi inutil o lungă perioadă de timp, am primit personal un răspuns oficial din partea C.N.C.A.N. pe care îl consider şi în prezent cel puţin stupefiant, şi anume că echipamentul respectiv nu este considerat “un echipament nuclear şi, în consecinţă, nu face obiectul legilor referitoare la protecţia la radiaţii”, adică nu este necesară autorizarea proiectului şi a firmelor de către ei! Dar tot C.N.C.A.N. – culmea prostiei! – admite că punerea în funcţiune a acceleratorului liniar se face în condiţiile legii, adică prin emiterea unei autorizaţii de funcţionare emise de către… C.N.C.A.N.! Nu mai comentez faptul că legislaţia în vigoare se referă fără nici un fel de ambiguitate atât la echipamentele nucleare, cât şi la cele care emit radiaţii ionizante (Legea 111/1996, Legea 193/2003, Norma 16/10/2003 a C.N.C.A.N. etc. etc.). Aşa că în baza acelei hârtii am fost nevoit să dau “undă verde” autorizării intervenţiei şi, respectiv, execuţiei.
Cu o altă ocazie, foarte recentă, la solicitarea unui alt prieten, am căutat într-un timp record, cred, informaţii despre betoane speciale şi nu mi-a venit să cred că m-a prins ora 3 (trei!) dimineaţă studiind! După ce am lecturat câteva sute de pagini din diverse lucrări, am constatat cât de puţine ştiu şi că nu am aflat mai nimic din cât aveam nevoie sau mă aşteptam, dar mai ales cât de complexă e această problemă “banală”: turnarea unui planşeu din beton armat de aproape 2 m grosime pentru o sală de radioterapie. Ma întâi, câteva aspecte despre nişte tehnologii mai noi de execuţie.
Răcirea betonului cu azot lichid este relativ simplă ca procedură, dar instalaţiile sunt destul de complexe, s-ar impune emiterea unei autorizaţii de funcţionare de către I.S.C.I.R., dar între timp această instituţie s-a desfiinţat prin decizie guvernamentală, astfel că autorizaţiile nu mai sunt necesare! De asemenea, personalul care lucrează cu aşa ceva trebuie să fie special instruit, pentru că sunt riscuri extrem de mari la manipularea lichidelor lichefiate – cum este cazului azotului, de pildă, a cărui temperatură de lichefiere este de -196°C. Răcirea betonului se poate face la staţie sau direct în betonieră, imediat înainte de turnare. La golirea maşinii se pulverizează sau se injectează direct în masa de beton o anumită cantitate de azot lichid. Utilizarea azotului lichid creşte puţin costurile de execuţie, dar nu semnificativ. Dacă se calculează, însă, costul real prin care se consideră şi aditivii întârzietori sau acceleratori (după caz), dar mai ales calitatea elementului din beton realizat, se iese în mod evident în avantaj. Tehnologia cu azot lichid cred că va deveni foarte curând un standard obligatoriu, mai ales în condiţiile de turnare la temperaturi ridicate ale mediului exterior. Avantajele aplicării acestei tehnologii sunt extraordinare:
- Faţă de un beton turnat în condiţii normale de temperatură şi cu aplicarea în condiţii ideale a procedurilor, tehnologiei şi a măsurilor de protecţie, rezistenţa la compresiune este în medie mai mare cu 20%!
- Nu se schimbă raportul apă-ciment, iar betonul rezultat este chiar mai compact decât în mod normal.
- Nu poluează – la temperatura ambientală se transformă instantaneu în azot inert. Reamintesc faptul că omenirea şi mai tot ce mişcă pe Pământ respiră 70% azot şi 30% oxigen (cu excepţia românilor care respiră şi azot printre multe altele).
Costurile unei instalaţii de azot lichid la staţie (adică un rezervor de vreo 40-50 tone) se ridică undeva pe la 40…50 000 de euro, plus costurile de adaptare a maşinilor cu câte un astfel de mic rezervor de azot. Cred că acesta este un pas care se impune a fi făcut cât mai rapid de toate firmele de execuţie care se respectă, iar beneficiile vor fi mai mult decât evidente pentru toţi cei interesaţi.
Turnarea betonului obişnuit într-un element structural de o asemenea dimensiune (2 m grosime şi însumând un volum de circa 980 mc!) reprezintă o problemă tehnică şi tehnologică extrem de serioasă şi pentru care vor trebui luate măsuri speciale. Deşi mi-a fost promisă spre studiere, încă nu am reuşit să lecturez documentaţia respectivă, nu am văzut nici obiectivul şi nici nu mă pot pronunţa deloc asupra calităţii instrucţiunilor tehnice şi tehnologice referitoare la modul organizare a turnării betonului, la măsurile de monitorizare, de protecţie şi de evaluare a calităţii lui la anumite vârste de maturare şi multe altele şi, din informaţiile pe care le deţin până acum, sunt convins că lucrările de execuţie nu au fost câtuşi de puţin tratate cu superficialitate. Când trebuie realizată o asemenea lucrare una dintre problemele extrem de sensibile este şi cea referitoare la perioada în care să fie făcută turnarea. Se începe turnarea betonului seara, dar agregatele vor fi fierbinţi din cauza insolaţiei de peste zi, iar răcirea naturală a lor se va face destul de lent din cauza inerţiei termice specifice. Le răcim cu apă cu gheaţă (la o temperatură de 3…4°C), dar se afectează raportul apă-ciment şi, în plus, există riscul să rămână nişte blocuri de gheaţă în beton care, după topire, să conducă la formarea unor caverne, afectându-se grav calitatea betonului. Dacă se termină turnarea spre dimineaţă, însorirea directă ar putea determina o creştere semnificativă a temperaturii betonului, compromiţându-l definitiv. Dacă se începe turnarea dis-de-dimineaţă, când agregatele sunt mai reci, radiaţia solară directă poate da mari bătăi de cap şi iar e aiurea, pentru că betonul va pierde apă foarte rapid şi o parte din cantitatea turnată de beton va intra în priză mai repede, creeându-se diferenţe inadmisibile de temperatură (aspect foarte important!).
Organizarea raţională şi foarte atent pregătită cred că reprezintă cheia realizării elementului. Pe timp de vară, turnarea ar trebui să înceapă noaptea, în jurul orelor 11..12 şi să se termine pe la ora 4…5 dimineaţă, pentru ca momentul maxim al prizei (adică al reacţiei exoterme) să fie atins până la orele 9…10. Agregatele să fie răcite foarte bine, înainte de amestecare, cu apă cu gheaţă (sau poate chiar prin pulverizare cu azot lichid, direct în padocuri sau pe banda rulantă). Dacă apa are şi gheaţă, răcirea agregatelor ar trebui să fie făcută cu 15-30 de minute înainte de preparea betonului (în funcţie de temperatura ambientală) pentru ca să se reducă riscul prinderii unor bucăţi de gheaţă în beton. Informaţiile în literatura de specialitate despre comportarea betonului după terminarea prizei sunt oarecum contradictorii. Unii autori afirmă că fenomenul de contracţie al betonului scade cu creşterea în dimensiune a elementului şi a cantităţii de armătură, dar asta nu înseamnă că fenomenul dispare! Alţi autori spun că dificultatea răcirii elementelor masive conduce la fisuri semnificative de contracţie. În schimb, curgerea lentă la elementele masive poate fi considerată ca având valori nesemnificative.
Reacţia la coroziunea alcalo-silicatică este însă foarte importantă şi trebuie prevenită în mod obligatoriu prin alegerea tipului de ciment cu alcali reduşi, dar şi a tipului de agregat cu compuşi din siliciu care ar putea să inducă sau să accelereze o astfel de coroziune. Ea se manifestă în timp prin fisurarea betonului în câmpuri mari, mozaicate, betonul având aspectul unei argile contractile foarte uscate. Acest fenomen de coroziune este chiar frecvent întâlnit (peste 40% din cazuri), dar devine nesemnificativ dacă umiditatea relativă a aerului la turnarea betonului este de sub 50%. Fenomenul de coroziune este iniţiat şi se accentuează la temperaturi de turnare mari, de 30…35°C şi mai ales în condiţii de umiditate relativă a aerului de 70…80% prin care se favorizează reacţia bioxidului de carbon din aer cu piatra de ciment. Deci, iată încă o problemă delicată, mai ales pentru o zonă ca a Iaşiului, unde se înregistrează şi un nivel mare de poluare cu bioxid de carbon, dar şi niveluri mari ale umidităţii relative din cauza amplasamentului într-o zonă depresionară.
De ce este critică temperatura de turnare şi mai ales cea de hidratare? Normele ca normele, sunt ca, de obicei, de doi bani, evazive, şi la noi şi în lume, în general. Noroc de lucrările ştiinţifice şi de practica efectivă internaţională că mai aflăm câte ceva. Pentru elemente obişnuite se pare că temperatura maximă a betonului la turnare nu trebuie să depăşească 32°C (normativul NE.012/2-2010 admite o valoare maximă de 30°C), deşi mie mi se pare chiar şi aşa o valoare mult prea mare, pentru că reacţia exotermă ce are loc pe durata prizei betonului determină o creştere semnificativă a temperaturii betonului. Temperatura maximă pe care betonul nu are voie să o atingă se pare că este încă o limită discutabilă în toată lumea. Unele lucrări ştiinţifice dau ca limită maximă admisibilă 70°C, dar practica şi observaţiile de laborator spun că dacă temperatura în beton în timpul prizei depăşeşte 50°C e recomandabil să te laşi de meserie.
La creşterea temperaturii peste 50°C, se întârzie formarea unuia dintre componenţii esenţiali ai betonului, etringita – sau trisulfatul hidrat-aluminat hexacalcic –, acest gel urmând a se produce ulterior finalizării celorlalte reacţii chimice de formare ale celorlalte geluri şi va determina contracţii ulterioare puternice, cu microfisuri şi cu o reducere semnificativă a caracteristicilor mecanice (a rezistenţelor la compresiune şi la întindere). Presupunând că s-ar turna o clasă superioară de beton pentru a se atinge în final valorile prevăzute în proiect, tot nu poate fi împiedicată microfisurarea determinată de o reacţie exotermă mai accentuată datorită creşterii cantităţii de ciment. În cazul unor spaţii care adăpostesc echipamente radiologice nu că nu este admisibilă această situaţie, dar acest fenomen poate fi practic un dezastru, întrucât s-ar reduce durata de exploatare a clădirii la cel mult 20-30 de ani! Soluţia este realizarea unui beton cu un grad de compactitate maxim posibil, iar pentru asta trebuie utilizate betoanele de înaltă densitate - de 3500 până la 4500 kg/mc – betoane baritice (cu sulfat de bariu) sau cu hematită (Fe2O3). Urmăriţi în filmul de mai jos cum arată consistenţa betonului de înaltă densitate, granulometria acestuia – despre care unii autori spun că nu trebuie să depăşească, de regulă, 18…20 mm, deşi unele prescripţii americane acceptă chiar un maximum 50 mm. Evident, valoarea optimă este discutabilă şi în acest caz.
N-am idee cât costă, de unde se pot lua componentele pentru realizarea unui astfel de beton şi care e reţeta, dar asta se poate afla dacă se doreşte. Grosimea unui planşeu realizat cu un beton de înaltă densitate scade liniar, proporţional cu raportul densităţilor. Avantajele betonului de înaltă densitate sunt evidente: o cantitate mai mică de beton va determina o temperatură redusă de hidratare, risc de contracţie redus, o compactitate mai mare şi o calitate aproape garantată a elementului final, cu riscuri minime. Şi nu este exclus ca, pe ansamblu, costurile totale implicate de utilizarea unui beton de înaltă densitate să fie mult mai mici decât în cazul utilizării unui beton obişnuit.
Era să uit! Foarte mare atenţie! Aditivarea betonului cu orice acceleratori de priză creşte contracţia şi, în consecinţă, microfisurarea este aproape… asigurată! Utilizarea întârzietorilor de priză poate determina segregări, intrarea în priză când nu trebuie sau, şi mai grav, pierderea apei prin evaporare, având ca rezultat obţinerea unui beton mai poros.
Un alt aspect extrem de important referitor la temperatura betonului pe durata prizei. Chiar dacă se asigură faptul că nu se depăşesc cele 50°C, tot nu este suficient, pentru că trebuie urmărit ca pe întreg elementul, ecartul de temperatură între diversele zone ale acestuia să nu fie mai mare de 25°C – adică între feţele opuse, între centrul de masă şi feţele laterale ş.a.m.d. Şi iată că şi în timpul verii nu este exclus ca pentru un astfel de element masiv ce urmează a fi executat să fie necesară termoizolarea! Riscurile sunt mai mari în timpul iernii când se pot înregistra diferenţe foarte mari de temperatură între suprafeţele opuse ale elementului sau între acestea şi interiorul elementului structural. De aceea consider că perioadele optime pentru realizarea acestor construcţiilor masive şi speciale din beton armat sunt toamna şi primăvara. Modul de armare şi calitatea armăturilor sunt deseori tratate cu superficialitate, ca să nu spun neglijent. Din câte ştiam eu, armătura utilizată pentru clădirile care adăpostesc instalaţii radioactive sau instalaţii care emit radiaţii ionizante ar fi trebuit să aibă o compoziţie diferită de cea obişnuită. Erau pe vremuri nişte armături de tip PC.60N (de la nuclear) care ar fi fost, cică, realizate dintr-un aliaj special destinat construirii unor astfel de spaţii, inclusiv a celor pentru protecţia reactoarelor nucleare. Pentru betoanele hidrotehnice, supuse presiunilor mari de apă, normele (internaţionale, evident!) recomandă un procent minim de armare de 0.5% pentru elemente din beton armat, dar cercetările au dovedit că, de fapt, procentul minim de armare al pereţilor verticali din beton armat nu trebuie să fie sub 1…1.5%, altfel microfisurile determinate de contracţia betonului se dezvoltă în timp şi conduc la distrugerea elementului şi/sau a structurii. Armarea elementului structural sau a structurii ar trebui să fie proporţională şi uniformă pe întregul volum, iar a dispune armături numai pe două direcţii şi a le lega pe verticală cu nişte agrafe sau cu nişte etrieri s-ar putea dovedi a fi o greşeală gravă.
Iată, în cele ce urmează, un studiu foarte interesant făcut pe un caz real al unei fundaţii din beton armat de 1.20 m grosime realizate şi monitorizate în SUA (Ric Maggenti, Measurement of the Curing Temperature in Mass Concrete Pours - Dublin 580/680 Interchange, State of California, Dept. of Transportation, USA, 9 January 2001).
RESULTS. The pour was friday night/sat morning. Took about 10 hours. Concrete placement temp = 90 - 95 deg F [32…35°C] . Started at 9:00 pm - 85 deg F [30°C] air temp. Finished at 7:30 am - 80 deg F [26°C] air temp. afternoon air temp = 101 deg F [38.5°C]. Two thermocouples worked and 2 did not. One was in the center of the slab. End of pour = 130 deg F [55°C]. 12 hrs was max temp at 152 deg F [67°C]. 24 hrs = 151 deg F [66°C] 48 hrs = 140 deg F [60°C].A second thermocouple was 1 ft [0.3 m] from side edge and in the middle vertically. Temp was 10 to 20 deg F [12°C] less than the other thermocouple. […]Strategies to help achieve the above would be retarder in mix, cool the mix before placement, or place sequentially in checkerboard squares.
Poziţiile termocuplelor în fundaţie
pentru măsurarea variaţiilor de temperatură
Rezultatele au fost sintetizate în grafice foarte relevante în care se observă clar că şi în cazul unei banale fundaţii, temperatura betonului în timpul prizei creşte până la 60°C!
Imaginaţi-vă acum ce se poate întâmpla în cazul unui element de peste 2 m grosime! Barajul Hoover a fost realizat între anii 1931 şi 1936 când se poate spune că betonul armat abia începea să fie descoperit şi, totuşi, inginerii de atunci ştiau că dacă nu vor găsi o metodă de răcire a betonului turnat, căldura determinată de procesul de hidratare a cimentului ar fi fost disipată integral abia după… 125 de ani! Dar cu ce ravagii structurale! De aceea au construit în avalul barajului o instalaţie de răcire care utiliza chiar apa râului Colorado ce ce străbătea întreg corpul barajului printr-o reţea de tubulaturi (betonată şi ea, în final).
Cam astea sunt doar câteva foarte mici “poveşti” despre acest material “banal”, denumit beton, ale cărui calităţi pe cât de fals sunt supraevaluate, pe atât de ilogic denigrate. Nicolae Iorga spunea că “dispreţul înseamnă neputinţa de a preţui”. Prea ades, din păcate, suntem martorii unui dispreţuitor tratament al betonului de parcă ar fi curva satului: după ce şefu’ îşi toarnă cenuşă în cap în faţa întregului colectiv pentru greşeala de a-şi fi angajat un bou în firmă, acesta din urmă găseşte de cuviinţă să plătească o paparudă pentru câteva ore, numai ca s-o treacă pe sub nasul superiorului la crâşma din buricul satului şi să-i arate lui ce vână-marfă are. Iar ca apoi, după numai o săptămână, dar cu cel de-al treişpelea salariu în buzunar, aceleiaşi nefericite păcătoase pe care o plimbase ca pe o mare doamnă, să-i fluture în plină zi, din goana calului, cu glorie nedisimulată, un viguros deget mijlociu. Deh, altfel discuţi când ai un ban în buzunar!
Pentru că tot veni vorba şi cine ştie când sau dacă voi mai scrie ceva şi n-aş fi vrut să rămână neînjuraţi (şi de mine)…Cred că un uriaş dispreţ faţă de acest material care este betonul şi una dintre cele mai relevante situaţii este chiar mega-aberaţia tehnico-urbanistică din buricul Iaşiului, numită cu mare pompă “Ansamblul Palas”. În afara managementului execuţiei lucrărilor de construire – despre care se poate spune că e aproape la nivel de excepţie –, ororile structurale, volumele oripilant de groteşti şi disfuncţionalităţile urbanistice pur şi simplu demente nu au echivalent nicăieri în lume. Această gigantică tumoare urbanistică s-a născut, pe de o parte, printr-o crasă sfidare a întregii comunităţi de către o turmă de nulităţi locale, alese şi/sau numite în funcţii publice cheie – sumă de patologii scatofile de o incomensurabilă lăcomie –, iar pe de altă parte de aşa numiţi “dezvoltatori” pe banul public, necrofagi, foşti răpitori de zi şi de noapte. Toţi aceşti politruci veroşi, cu grave defecţiuni genetice, se şterg la cur cu tot ce vrea muşchiul lor, mai ales cu legile de ei propuse şi tot de ei votate! Şi culmea îndobitocirii noastre este că, deşi îşi afişează cu mândrie imaginile viguroase şi înmiresmate aidoma laţelor zoioase ale unui mop de budă publică, nimeni nu este în stare să-i plesnească definitiv. Iar opinia publică, adică noi toţi, ne-am redeşteptat efervescentul reflex al ţuţăritului, aşa cum stă bine românului dintotdeauna. Pentru că dintr-un model de ADN cu gene de mămăligă nu va ieşi în veci un cavaler teuton sau un conchistador.
Pe de altă parte, suntem informaţi că activitatea de elaborare a normelor noi continuă să freamăte, spre surprinderea tuturor. Cu zumzet primăvăratic ni se prezintă în scopul (declarat al) unei delectabile “dezbateri publice” nişte foste “grase” contracte, de pe urma cărora autorii îşi vor aplica alte seturi de galoane cu fir de aur până şi pe frunte. Doar o naivitate infantilă poate induce speranţa că vor fi luate în seamă opiniile şi părerile terţilor! Materialul va purta, probabil, numele de normativ sau de cod de proiectare şi, ca de obicei, va fi plin de "recomandări, comentarii..."! Apoi, după promulgările oficiale, sunt sigur că acesta va intra foarte rapid în furtunoase dezbateri pseudo-ştiinţifice fie în publicaţia A.I.C.P.S.-ului, fie pe la diverse sindrofii acoperite de titulaturi ca numele ca “simpozion”, “masă rotundă”, “întrunire” ş.a., cu propunerea de... (aţi ghicit!) “modificare, revizuire, dezvoltare etc. etc”. Vi se pare exagerat? Citiţi numai titlul unuia dintre contractele recente: "Calculul structural global al structurilor metalice..." (Partea I, Partea a II-a). Da, sintagma de analiză structurală în locul “calculului structural global” le pute, e veche, e prea... balcanică, nu e racordată la… La ce? O asemenea titulatură aberantă ar induce tuturor celorlalţi profesionişti din lume – cu care o bună parte a cercetătorilor români în domeniu de bine, de rău, mai este în contact – ideea falsă că până acum noi calculam structurile parţial, pe felii sau pe bucăţele, în condiţiile în care structuriştii români au fost cândva printre primii în lume care au aplicat şi introdus şi în programele de studiu disciplina de “inginerie seismică”. Iar ingineria seismică nu s-a făcut şi nici nu se face parţial, ci considerându-se întreg ansamblul structural! N-am citit propunerea de cod, pentru simplul motiv că nu pot să depăşesc prostia din titlu care îmi transmite cât se poate de clar mesajul că nu-mi va revela nicicum o înălţătoare informaţie tehnico-ştiinţifică. Să se fi inspirat autorii de la fenomenul de încălzire globală? Sau de la politica globală? Cine poate şti?! Cui prodest scelus is fecit? Suntem de ceva timp în mileniul trei şi, din păcate, tot nu pricepem ce lipsit de sens este să-i dăm codiţei de la prună un alt nume cu rezonanţe exotice, să reinventăm roata cu trei colţuri, să abrutizăm limba şi limbajul tehnic, să ne absolutizăm incoerenţa şi să facem (iar) filosofie de cocalari până şi în această (fostă!) nobilă meserie.
Ciudată potrivire… Terminasem acest articol de vreo 2 zile şi nu puteam să-mi găsesc doar cele câteva minute necesare unei revizuiri de final. Întâmplarea a făcut ca, într-o sală de aşteptare a unei clinici fiind, să zăresc pe o măsuţă o publicaţie cu caracter religios, de rit ortodox, singurul material disponibil umplerii timpului pacienţilor. Şi din reflex şi din dorinţa de a-mi reorienta gândurile, încep să o frunzăresc absent, în ciuda disconfortului indus de constatarea că puţinele clinici care au supravieţuit genocidului Boc, par a se transforma în lăcaşe de cult, iar bisericile în SRL-uri. Şi am surpriza să constat că titlul deja ales pentru acest articol – “NE.012/2-2010 şi schimbarea la faţă” – s-a dovedit a fi fost foarte inspirat. Sau… revelat?
“Predică pentru schimbarea la faţă[…] Ieri era ca un drac, slujind păcatului, şi astăzi, dacă s-a pocăit, şi-a îndreptat viaţa şi s-a sfinţit, se face lumină şi are lumină duhovnicească într-însul şi merge din putere în putere, dintr-o desăvârşire în alta, pe cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc, care sunt:- Nepătimirea raţională a sufletului sau făptuirea morală;- Slobozenia duhovnicească a sufletului raţional care-şi retrage mintea sa din simţire şi o leagă cu Dumnezeu prin contemplaţia naturală şi duh, şi- Odihna duhovnicească a sufletului raţional.”
Unde este făptuirea morală?
Unde este sufletul raţional?
Unde este contemplaţia naturală?
Unde dracu’ mergem?
No comments:
Post a Comment