"- Vreau să notez ceva! N-ai ceva de scris?Se spune că în orice glumă e un sâmbure de adevăr. A nu fi nevoit să-ţi notezi paşii imediat următori sau visurile de mâine poate releva, în general, una dintre cele două situaţii extreme: ori ai mintea permanent odihnită, ori neuronii sunt în perfectă stare de funcţionare şi e posibil să fii inclus cel puţin în categoria celor ce (încă) mai gândesc.
- Nu! Azi sunt intelectual!"
Dar este o diferenţă necuantificabilă între simplul proces de memorare şi cel specific unei activităţi cu caracter creativ, prospectiv, asociativ sau de cine ştie ce alt gen căreia marii majorităţi nu-i este nici caracteristic, dar nici n-ar considera-o ca fiindu-i esenţial confortabilă şi eficientă propăşirii materiale şi spirituale. Vox populi: cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte!
Lecturile jurnalistice ale subsemnatului sunt strict limitate ca titluri de publicaţii şi de subiecte, în primul rând din motive de autoprotecţie interioară, dar am remarcat că în ultimii ani, în special, ni se serveşte pe toate căile, din ce în ce mai des, mai apăsat şi teribil de enervant, disjuncţia axiomatică “intelectuali şi restu’ lumii”.
Mircea Vasilescu, de la Dilema Veche, de exemplu, are o ciudată focalizare pe această temă (Gîndirea independentă, Intelectuali publici, experţi şi idei, Starea ideilor în lume, Marketing de stânga, Ce mai aşteptăm de la intelectuali – sunt doar câteva dintre articolele ultimelor şase luni!), dar cu picătura Soluţii de la intelectuali a reuşit să-mi reverse unul dintre păhărelele din cauza căruia am ajuns să-mi expun prezentele indispoziţii. Dezbaterile pe tema definirii intelectualului sunt duse pe multe fronturi, dar doar la noi par a fi interminabile, şi nu atât din lipsă de ocupaţie, cât din neştiinţa aplicării măsurilor elementare de igienă cerebrală. Pentru că prea adesea ne lăsăm minţile să patineze cu lugubră graţie toate câmpurile pseudo-ideologice. Articolele lui Mircea Vasilescu au fost printre ultimele lecturi pe această temă şi chiar ţin să subliniez că este doar o pură întâmplare că mi se umflă jugulara (şi) din cauza opiniilor dânsului, deşi, trebuie să mai spun că scrierile lui îmi cam lasă, în ultimul timp, un gust rânced de déjà vu. E trist să vezi un publicist de talia lui că ajunge să pice, uneori, în acelaşi spectru retoric ieftin şi superficial...,
...specific unui jurnalist de coloratură, cu fandări ambigue, şi că ar putea fi suspectat de penibile condenscendenţe umorale partinice. Deocamdată prefer să-i consider unele dintre opinii ca nejustificate şi că nu sunt decât nişte stupide accidente, determinate de stresul cotidian perpetuu şi de izolarea socio-profesională caracteristică şi (sper) că acestea nu reprezintă nişte jocuri subtile de culise, cu halenă securistă. Iată, ca exemplu, ultimul său articol Crose brîncoveneşti, construit în mod penibil pe structura unei ştiri de cancan. Pentru moment, chiar am luat de bună informaţia cu pricina –
“Palatul brâncovenesc de la Potlogi va fi restaurat. [...] Vrînd să fie simpatice, gazdele le-au oferit înalţilor demnitari cadouaşe: crose de hochei pe iarbă şi mingi portocalii. [...] oare pe pajiştea de lîngă palat se va juca hochei pe iarbă?”
– dar m-am dezmeticit repede după ce am aflat din multiple alte surse că, de fapt, un exaltat investitor local care n-avea nici o legătură cu primirea oficialităţilor, ci exclusiv cu burta sa proprie, a avut acea iniţiativă tembelă. Nu iau nici pe departe apărarea cuplului tragi-comic guvernamental, dar poate că nici Mircea Vasilescu şi nici alţii ca el nu ar fi ajuns să interpreteze atât de abuziv informaţia dacă şi la Pleşcoi s-ar fi învăţat încă din clasele primare că o femeie trebuie să poarte în mână cel mult o poşetă sau ceva similar şi în nici un caz tradiţionala bâtă cu care obişnuiesc românii (în special oficialii) să dea în bălţi de vreo douăzeci de ani încoace. Ce sens a avut această inutilă încâlceală informativă? Acesta nu este decât un clasic exemplu de erodare a credibilităţii prin vânzarea de prostii pe cât de ieftine şi forţat amalgamate, pe atât de inutile.
În schimb, mesajul transmis de articolul Dezastrul. Sfârşit de capitol. m-a nevricat teribil. După o primă radiografie-îndemn
“…urmată de adoptarea unor măsuri şi de suflecatul mînecilor. Ceea ce nu prea se întîmplă.”M.V. conchide că
“…astfel de oameni şi de iniţiative se sufocă în valul majoritar de pesimism comod, în lehamitea obişnuită a comentariilor, în fatalismul mioritic.”Nu mă scoate din balamale că-şi conchide sieşi de “ce nu se prea întâmplă” să ne reuşească desprinderea din mocirla veche de veacuri, ci faptul că autorul pare a nu avea curajul să pună măcar punctul pe “j”, dacă i se pare prea riscant pe “i”. S-a întrebat vreodată cine a creat acest val majoritar de pesimism comod care ne sufocă? Îmi pare rău, dar chiar şi el pare a fi unul dintre aceia dacă ar fi să-mi amintesc de întâlnirea cu cititorii Dilemei Vechi ce s-a întâmplat în toamna anului 2010 în Aula “Mihai Eminescu” a Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Atitudinea sa preponderent vehementă faţă de alte opinii (aşa puţine câte au fost de toate) a lăsat un gust amar. Se impunea, totuşi, ca, în calitate de gazdă, să fi încercat o colocvialitate de complezenţă, măcar pentru că s-a dovedit a fi fost posibil că unii chiar nu pot gândi ca el. Aşa că nu ar trebui să se mai mire domnia sa că acestei naţii îi este lehamite să mai combată în vreun fel, mai ales atunci când este chemată în mod special să-şi deschidă sufletul.
Asta e, să trecem peste... Dar, domnule Vasilescu, trebuie să mai ştiţi că lumea asta reală (mai ales cea de stat), din afara redacţiei dumneavoastră, este condusă în marea majoritate de lichele şi de foşti securişti reciclaţi, vopsiţi, reşapaţi, pieptănaţi şi daţi cu odicolon franţuzit în speranţa că-şi vor masca cât de cât imaginile reale de jigodii. Cu ce se ocupă aceştia? Care o fi misiunea lor pe pământ? Păi, iată că aţi ghicit:
În fine, să părăsim registrul ăsta, să revenim la subiect şi să vedem Cine ne sînt intelectualii:
“[...] în definitiv, ce înţelegem prin „intelectuali“? Evident, nu este vorba despre cei care apăreau, în enumerarea lemnoasă a limbajului comunist („muncitori, ţărani, intelectuali şi alte categorii sociale“), drept fraţi ai proletariatului şi ai ţărănimii muncitoare. Nu este vorba nici despre sensul restrîns al cuvîntului, pe care îl găsim în dicţionare („Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.; persoană care aparţine intelectualităţii“, conform DEX). E vorba despre ceea ce, de cîtva timp încoace, se înţelege prin „intelectuali publici“. În SUA, „intelectuali“ sînt consideraţi, în esenţă, universitarii. […] Dar şi unii editorialişti care au căpătat o oarece notorietate şi care au dovedit în timp că pot vorbi suficient de convingător la TV despre tot felul de subiecte – de la politică externă la film, de la chestiunea atentatelor din 11 septembrie la creşterea TVA. În această accepţie, Cristian Tudor Popescu, de exemplu, e perceput de public nu doar ca jurnalist, dar şi ca intelectual.”
Ce naiba se mai poate spune după prostiile astea?! Prima reacţie pe care o are oricine citeşte fragmentul de mai sus este că Mircea Vasilescu s-o fi simţind foarte frustrat că nu este perceput ca intelectual. N-am să fac nici analiza semantică, morfologică, sintactică sau istorico-isterică a paragrafului, dar cred că se impun cel puţin nişte corecţii decisive.
Nu am nici cea mai mică idee despre geneza definiţiei din DEX pentru “intelectual”, dar ea se cuvenea a fi comparată imediat şi cu alte explicaţii, din alte limbi de circulaţie mondială ale unor mari naţiuni care s-au dezvoltat prin intelectuali de renume şi care nu erau câtuşi de puţin frustraţi. Şi Mircea Vasilescu ştie asta, dar se face că nu ştie. Ia să vedem, de exemplu, cum defineşte dicţionarul Merriam-Webster “intelectualul”:
1. a : of or relating to the intellect or its use b : developed or chiefly guided by the intellect rather than by emotion or experience : rational c : requiring use of the intellect; 2 a : given to study, reflection, and speculation b : engaged in activity requiring the creative use of the intellect
Aceeaşi definiţie o regăsim şi în Dicţionarul Oxford şi în Dicţionarul Larousse…
- Qui relève de l'intelligence, des fonctions cognitives […].
- Qui fait appel exclusivement à l'activité de l'esprit, à la réflexion, aux manipulations abstraites, par opposition aux activités manuelles, physiques […]
- Travailleur intellectuel, par opposition à travailleur manuel, personne dont l'activité fait surtout appel aux manipulations abstraites et au discours.
… şi în dicţionarele germane, spaniole, portugheze şi aşa mai departe. Cred că în mai toate dicţionarele statelor normale din lume se regăsesc aceleaşi definiţii, numai în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, scos sub egida Academiei Române, un jmecher s-a gândit să bage acest mic “fitil”, foarte subtil de altfel – “lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.”. Şi astfel “intelectualii” s-au simţit foarte bine acoperiţi şi distinct clasaţi într-o zonă elitistă, cu “acte-n regulă”, chit că, exceptând simpla lor prezenţă fizică în “gaşcă”, realizările lor sunt nule. Cum naiba de reuşim noi, ca români, să fim atât de penibili şi întotdeauna mai altfel decât alţii şi niciodată în bine?
Dar să vedem cine mai este intelectuali? Aha!
“Unii editorialişti [...] care au dovedit în timp că pot vorbi suficient de convingător la TV despre tot felul de subiecte”
Păi, dom’le Vasilescu, uite că în sfârşit ai pus degetul pe rană! Exact asta e problema în România: o incomensurabilă droaie de tocători de cuvinte pot vorbi despre orice, dar din păcate nu se pricep la nimic. Nu că nu au nici măcar cei şapte ani de-acasă, dar cred că 99% dintre ei habar n-au să bată un cui măcar sau să-şi facă un set de cartofi prăjiţi. Iar cel mai bun exemplu de care îmi aduc aminte acum este celebrul jurnalist pe teme economice Ilie Şerbănescu, un guru autodidact în ale economiilor de tot felul, ce-a fost luat de geniu de Victor Ciorbea şi pe care, după ce l-a ţinut 2-3 luni pe post de ministru, l-a expediat de unde a venit de catastrofă ce era. Iar pe această matrice, din păcate, mulţi alţi “intelectuali” au răsărit şi – bine zice Mircea Vasilescu – “sunt percepuţi de public ca intelectuali”. Dom’le, nu-ş’ cum să-ţi zic, dar mă cam doare fix în moţu’ băştii de percepţiile publice, mai ales de cele româneşti! Nu ştiu nici o ţară în care intelectualii să fie “aleşi” în baza vreunui “barometru public”. Numai într-o ţară ca România, în care până şi Johnny Bravo e perceput ca intelectual rasat, poporul leşină de plăcere la cuvântările unor “intelectuali” ca Ludovic Orban, Vadim Tudor sau la speech-urile legendarilor prolifici producători de flegme ca Gigi Becali, Silviu Prigoană, Marean Vanghelie şi alţii. Iar poporul decide să-i investească în poziţii cheie, reprezentative, întru veşnicie, că, deh!, percepţia de intelectual e totul! Vorba lu’ nenea Iancu: “E lucru mare, cât e de deştept! E ceva de speriat, parol!”
Şi pentru că tot vorbeam de obsesiile lui Mircea Vasilescu pentru intelectuali, iată un alt paragraf interesant în articolul Soluţii de la intelectuali:
“Abia dacă găsim doi sau trei care s-ar potrivi „vechii“ definiţii a intelectualului. [N.b. - Absolut incredibilă aserţiunea!] S-ar părea că, în lumea de azi, soluţiile vin de la oameni care au idei simple, clare şi – mai ales – cu mize sociale durabile. Intelectualii „de tip vechi“ [...] rămîn, inevitabil, „doar“ comentatori, critici, chibiţi, apărători ai valorilor morale şi altele, dar nu mai reprezintă nicăieri factorul de schimbare. S-ar părea că, din nou, sîntem cu un pas în urmă, căci de la „ai noştri“ se aşteaptă soluţii imediate pentru ieşirea din criză, pentru schimbarea clasei politice, pentru însănătoşirea morală. Vestea bună este că – s-ar părea – această reîntoarcere spre intelectuali ca sursă de îmbunătăţire (sau normalizare) a societăţii sugerează că încrederea în ei revine – sau rămîne – la cote satisfăcătoare. Aşa să fie? Vom vedea.”
Dincolo de retorica finală ce pare a fi preluată de pe la OTV sau Taraf TV se pare că şi acest autor s-a prins, în sfârşit, cam de ce are nevoie societatea noastră pentru normalizarea socio-economică şi de recalibrare a reperelor şi valorilor proprii: de oameni cu idei simple, clare şi cu mize sociale durabile. Ia să ne reîntoarcem puţin la definiţia intelectualului din dicţionarul Merriam-Webster: “developed or chiefly guided by the intellect rather than by emotion or experience”. Cu alte cuvinte, un chirurg care nu te poate opera de milă că trebuie să te taie făcându-te să pierzi 2-3 picături de sânge, părerea mea e că ar trebui împuşcat.
Acum o să-ncercaţi să mi-l daţi ca exemplu de chirurg model pe actualul Prim Ministru. Chiar aşa! Este domnul Emil Boc un intelectual? Păi, universitar este, lipsit total de orice sentiment este, ne lucrează pe toţi numai cu capul, deci se poate spune că este nu numai Primul Ministru, ci chiar Primul Intelectual al ţării, un om cu idei simple şi fixe. Dar, totuşi, naţia asta are o cumplită dilemă: cum se face că un jurist (!) ca el care se pricepe excepţional de bine şi la mecanismele macroeconomice (de-a reuşit să omoare o ţară-ntreagă!), a emis sau semnat zeci de legi, hotărâri, decizii, norme, coduri şi multe altele care încalcă grav Constituţia României, adică tocmai ceea ce predă domnia sa la universitate?! Când minte domnul Boc: când le predă studenţilor Dreptul constituţional sau când semnează hârtii în calitate de Prim Ministru?!
Şi, apropo! Tot în elita intelectuală sunt incluşi avocaţii, judecătorii, procurorii şi alţi absolvenţi de studii juridice, ca să nu mai spun că acestora li se mai asociază şi sintagma oameni din înalta societate, cu înalte moraluri şi prinţipuri. Adică oameni ale căror existenţe sunt determinate exclusiv de mediul infracţional de orice fel, cei care-şi sacrifică vieţile (mă rog, unii dintre ei) de dragul luptei pentru dreptate şi adevăr, sunt consideraţi a fi vârfurile de lance ale societăţii, fără de care toate celelalte – ştiinţa, educaţia, arta, economia etc. – ar muri subit. O logică straniu de tembelă.
Sistemul comunist visa să facă în fiecare comună câte un spital sau măcar o policlinică, iar democraţii de azi desfiinţează spitale chiar şi din oraşele mari. Acelaşi sistem comunist făcuse un învăţământ obligatoriu de 12 clase şi care, aşa mediocru cum părea că ajunsese, el depăşea cu mult actualul nivel de pregătire al proaspeţilor deţinători de titluri de doctor. Politrucii zilelor prezente, cu nenumăratele lor proiecte de reformă a învăţământului speră să ajungă în curând la... 10 clase obligatorii. După 21 de ani de democraţie originală! Asta în timp ce în SUA conducerea Universităţii Massachusetts a decis ca din anul 2016 (deci nu de mâine după-amiază şi nici din toamnă, ci începând cu anul 2016!) admiterea candidaţilor va fi posibilă numai dacă aceştia vor face dovada studiului în liceu a minimum 4 ani de matematică. În România s-au redus duratele de studiu în facultăţi de la 5 la 4 ani şi, respectiv, de la 4 la 3 ani şi, sub pretextul reformei şi al epurării de materiile balast, au hăcuit până la incoerenţă disciplinele fundamentale, înlocuindu-le cu diverse surogate pseudo-ştiinţifice, lipsite nu numai de valoare practică, ci şi informaţională, astfel că absolvenţii actualelor facultăţi nu pot fi angajaţi nici măcar ca zugravi sau casieri de supermarket. Iată cum se naşte actuala generaţie de intelectuali (şi zău că nu ştiu dacă să le pun sau nu ghilimele!?). Iată o primă fractură gravă între generaţii: pe de o parte cei care mai ştiu cât de multe ar fi trebuit să ştie şi cât de mult luptă pentru a recupera ce-au pierdut sau de care n-au putut beneficia în acele timpuri, iar, de cealaltă parte, noua generaţie de revoluţionari maniheişti, construiţi pe structura unui balon de săpun, care au ca scop inventarea cozii la prună şi a furculiţei cu două capete. Ei reprezintă acum adevăratul şi poate cel mai mare pericol. Ei sunt cei din cauza cărora cu aproape certă evidenţă nu vom mai putea spera la vreo pensie peste vreo 10-20 de ani (dacă o vom mai apuca!).
Acum circa o lună, în timpul rezolvării unei aplicaţii, grăbit fiind să ajung la cheia explicaţiei, întreb mai mult retoric de aria cercului, de lungimea lui... Şi rămân consternat că nici măcar unul dintre cei 10 studenţi ai anului al doilea, consideraţi a fi peste nivelul mediu ca pregătire, n-avea cunoştinţă de aceste informaţii elementare! Repet: sunt studenţi în anul doi la o universitate tehnică, fără noţiuni elementare de matematică şi chiar de aritmetică! Nu sunt nici pe departe singurii şi în nici un caz nu este numai vina lor, fără discuţie! Întrebările foarte dureroase sunt altele, însă: cum vor putea pricepe vreodată perfecţiunea universului şi misterele lumii? Ce cred ei că este viaţa? Cum îşi vor putea asigura traiul zilei de mâine?
Vitamina D3 este esenţial necesară fixării calciului în oase şi se sintetizează de către organismul uman exclusiv sub acţiunea radiaţiei ultraviolete. Ce minţi bolnave continuă să fie convinse că poţi crea atleţi de performanţă mondială din copii crescuţi în beciuri? Peste acest sistem educaţional, continuu umilit şi cronic subfinanţat timp de peste 20 de ani, total destructurat şi reclădit lăutăreşte, după cum bate vântul, de către zeci şi sute de urechişti şi oportunişti, în baza celor mai anapoda şi ilogice criterii socio-pedagogice, se abate acum o altă mare catastrofă: noua lege a educaţiei naţionale care va ucide total şi bruma de câştig păstrată cu atâta sârg şi speranţă. În esenţă, pe fond, această lege era mai mult decât necesară şi ar putea fi motorul real de relansare socio-economică şi morală a întregii societăţi, dar modul exagerat şi catastrofal în care a început deja să se aplice fie va conduce către colapsul total al sistemului educaţional, fie va sfârşi în derizoriu din cauza infinitelor şi tradiţionalelor completări ulterioare cu tot felul de excepţii de la regulă pentru a face loc carieriştilor de culise fără scrupule şi lipsiţi de orice alte interese, în afara celor financiare şi de construcţie a paranoicelor autoportrete. Este mai mult decât aberant ca, exact din momentul intrării în vigoare a legii, să fie impuse criterii şi performanţe de “top 500” universitarilor, în condiţiile în care salarizarea majorităţii cadrelor didactice este (şi va rămâne şi printr-o altă lege o lungă perioadă de timp!) de cel puţin 3 ori mai mică decât a măturătorilor de stradă şi a gunoierilor (şi asta nu de ieri, ci de aproape un sfert de veac!). Cât despre uriaş de exageratele condiţii de acces la contractele de cercetare prin care se blochează practic orice iniţiativă, oricât de viabilă şi de performantă ar fi propunerea, situaţia nu se poate compara decât cu dorinţa de câştiga cursele de cai de la Royal Ascot cu nişte gloabe prin care mai curge o lingură-două de sânge din Trăpaşul românesc, dar care au ajuns piele şi os din cauza propriei neglijenţe. Şi, colac peste pupăză, să le mai fie şi condiţionată ocaua zilnică de ovăz de câştigarea cupei, în caz contrar fiind doar beneficiarii câtorva cozi de trandafiri uscaţi. Şi alea pe spinare!
Mda... Cică “încrederea în ei [în intelectuali] revine”... Domnule Vasilescu mai bine tăceaţi, zău aşa... Nimeni din ţara asta care s-a aflat în funcţii de decizie n-a luat niciodată nimic în serios din ce au spus intelectualii adevăraţi, adică oamenii cu pregătire de excepţie în domeniile specifice. Politicul la noi nu are a face în nici un caz cu intelectualitatea. Ruptura este evidentă şi totală pentru că pur şi simplu fiecare vorbeşte pe limba sa şi se înţeleg separat. Totul s-a decis şi se va decide şi de acum înainte la aceeaşi bere la PET de două kile şi un grătăroi de mititei de către aceleaşi găşti politice, de către aceiaşi indivizi puşi exclusiv pe căpătuială, pe distrugere, pe deznaţionalizare, pe jaf total. La ce altceva ne-am fi putut aştepta de la nişte lipitori de afişe, de la nişte haimanale oportuniste? Câţi dintre cei care ne conduc de peste 20 de ani sunt în stare să recunoască în adâncul fiinţei lor şi să-şi plece capul în faţa unei valori reale, câţi au un respect adevărat pentru ştiinţă, pentru cercetare, pentru educaţie, pentru aerul pe care-l respiră şi pentru apa pe care-o beau? Câţi dintre ei îşi respectă cu adevărat copiii şi îi cresc în respectul pentru adevăr, muncă şi valoare?
Delimitarea intelectualilor de spectrul politic este explicabilă: e ca o contaminare radioactivă. Experienţa intelectualilor nu contează, ideile lor novatoare sunt zero, avem nevoie doar de numele lor pe care să-şi pună emblema gaşca politică şi să defileze cu ei public timp de câteva săptămâni sau luni, după care intelectualii cu pricina pot să crape definitiv, că n-o să-i doară pe politruci nici în vârful pixului cu care semnează în condica de prezenţă de la Parlament. O naţie aflată într-un dezastru moral şi cu o economie în pragul colapsului total nu poate fi scoasă la lumină numai cu scuipiciuri parlamentare şi behăieli naţionaliste. Din păcate ăsta e halul în care a ajuns românul de rând în zorii mileniului trei: dacă se trezeşte cu un târnăcop în moalele capului, nu sună la 112, ci face gargară cu ceai de muşetel, iar dacă are o ciroză îşi pune-n buric praf de Băşina porcului, sperând într-o însănătoşire miraculoasă şi peste noapte, dacă se poate. [Notă: Pentru cine nu ştie, sporii ciupercii Băşina porcului (Scleroderma vulgare) sunt un excelent cicatrizant.]
În opinia mea, tot printre primii vinovaţi de actualul dezastru socio-economic şi mai ales moral sunt academicienii. Academia Română continuă să-şi îngroaşe rândurile pe bandă rulantă, în deplină linişte. Este lipsită de orice reacţie chiar şi când este luată la mişto de către Academia de Fotbal, de către Academia de Manele şi de alte zeci de academii, care mai de care mai colorate, alcătuite mai mult sau mai puţin pe criterii de valoare efectivă. Academia Română n-a protestat nici o secundă faţă de aberantele decizii socio-economice luate de guvernele ultimilor 20 de ani, n-a protestat niciodată faţă de campaniile de deznaţionalizare şi de autodistrugere. Academia Română există, dar lipseşte cu desăvârşire. Şi, totuşi, cu ce se ocupă aceşti academicieni? Parcă e un teatru al absurdului, un film cu tâmpiţi pentru retardaţi: singurele preocupări vizibile ale Academiei Române de la 1989 încoace se pare că au fost exclusiv în plan lingvistic, dar în sensul cel mai tembel cu putinţă. Pentru că s-a dovedit că Vanghelie, Becali, Guţă, Eba, Geoană şi mulţi alţii ca ei nu vor reuşi în veci să-şi exprime măcar o singură idee într-o românească acceptabilă, ne forţează pe noi, toţi ceilalţi, să ne manelizăm limba, impunându-ne, în dispreţul total faţă de orice logică, forme ca nicio, niciun şi multe alte asemenea inepţii lingvistice, în timp ce peisajul cotidian media şi chiar literar este realmente sufocat de semidocţi şi analfabeţi care ne impun legile lor. În orice ţară din lume academicienii reprezintă Sfatul Ţării şi mai nimic nu se mişcă fără girul lor. Ce fac ai noştri? Păi, ce să mai facă, unii se şantează între ei că în tinereţele tumultoase şi-au băgat reciproc şopârle la organele de securitate, iar ceilalţi dorm, că doar pentru asta au luptat toată viaţa: pentru o senectute liniştită. "Dormi liniştit: Guvernul lucrează pentru tine!"
„Nu e o idee bună ca intelectualii să intre în politică şi asta o spun eu, care sunt păţit. Cel mai adesea intelectualii ce devin politicieni, în loc să contamineze ei politica cu moralitate, se contaminează ei de oportunism. Şi, mai plângând, mai suspinând, dar asumând, devin la fel ca toţi ceilalţi politicieni." (Andrei Pleşu în dialog cu ascultătorii – RFI, 2010)
"locul intelectualului nu e neapărat direct pe scena politică". Despre "intelectualii deveniţi repere", Pleşu crede că riscul e unul singur: "se smintesc". (Andrei Pleşu în dialog cu ascultătorii – RFI, 2010)
Buuun... Deci intelectualii nu trebuie să intre în politică, dar ei nu mai sunt datori cu nimic unei naţiuni? Dacă sunt intelectuali adevăraţi, aceştia chiar nu realizează simbioza? Nu realizează că neimplicarea lor este echivalentă sinuciderii? Experienţa neîmpărtăşită este, de fapt, o dovadă de egoism criminal şi aceştia practic n-ar mai avea ce căuta în viaţa publică. Dar cine să aplice sancţiunea?
Premierul Emil Boc a apărut de câteva ori în mass-media cu o declaraţie cel puţin stupidă:
Premierul Emil Boc a apărut de câteva ori în mass-media cu o declaraţie cel puţin stupidă:
“Vreau să le mulţumesc românilor pentru faptul că au înţeles nevoia acestui efort din anii 2009 şi 2010 […] şi că au salvat statul.”
Nu pot să nu mă întreb din cine dracu’ o fi construit acest “stat” care a fost salvat cu preţul multor vieţi inocente. Din cine naiba este făcut acest “stat”, dacă nu din românii umiliţi, batjocoriţi, pedepsiţi pentru vini închipuite şi, mai ales, pentru vina de a le fi foame!
“Nu poţi deveni un intelectual fără să citeşti, cu condiţia ca reflexia însoţitoare lecturii să egaleze procentual timpul de lectură. Simplii consumatori de carte nu sunt încă intelectuali dacă nu cad pe gânduri la fiecare rând citit” (Andrei Pleşu în dialog cu ascultătorii – RFI, 2010)
Dar îmi aduc bine aminte că, într-un veritabil jam-session televizat de acum vreo 10-12 ani, vădit tracasat şi el de “cicălelile” mass-mediei, Andrei Pleşu a considerat acceptabilă o mică extensie definiţiei anterioare (citez din memorie):
“Eu cred că un intelectual este în primul rând cel care-şi pune întrebări, dar, evident, nu întrebări retorice. […] Rezultă, astfel, că, pentru a fi considerat un intelectual, nu trebuie să fii neapărat un erudit enciclopedist.”
Din păcate, mulţi s-au grăbit să-şi prindă de gât tăbliţa de intelectual după lecturarea câtorva sute de pagini, din care jumătate erau ale unor cărţi de colorat, iar restul fragmentelor, în cel mai bun caz, din diverse cărţi de bucate şi/sau “bilete pentru… papagali”! Astfel poansonaţi şi-au arogat public, cu vădită repeziciune, poziţii de repere inegalabile. Că obiceiurile proaste au ajuns în ziua de azi să ne amprenteze chiar structura genetică, asta nu mai pare a fi un secret pentru această glomerulă identificată cu populaţia spaţiului mioritic. Îmi este cât se poate de vie în minte mediatizarea în direct a upercutului retoric al unei (fu)turiste ajunse ministru:
“Oare câte cărţi trebuie să mai citesc ca să ajung intelectual?”
Simţind diverse răcori (şi) în ceafă din partea concurenţei, a sărit zglobie de pe imaşul politico-ideologic şi domnişoara Eba (întruchiparea fizică a unei onomatopee la fel de stupide):
...îşi devoala fătuca visurile, tot într-o emisiune televizată. Aşa-i, fata tatii, fă-ţi şi doctoratul, că ăsta se arhivează şi, la ritmul în care se taie pădurile româneşti, să ştii că n-o să mai avem cu ce ne şterge la cur.
No comments:
Post a Comment