Puncte, culori si necuvinte: Cu mortul la reparat

"When you're dead, you don't know that you're dead.
It's hard for the others. The same when you're stupid."

Phillipe Gelluck

Ce se poate face cu un mort? Două sunt variantele raţionale sau, mă rog, practicate de o covârşitoare majoritate: îngroparea sau incinerarea. Deşi donaţia sau vânzarea în scopuri ştiinţifice a (re)devenit chiar ilegală în unele state, asta nu împiedică listarea la bursă a defunctului. Actuala criză mondială determinată de "morţii" americani este o dovadă grăitoare.

România tânjeşte la reperele europene de cel puţin treizeci de ani, după ce vreme de mai bine de jumătate de secol a visat cai verzi americani pe toţi pereţii: direcţia e bună, doar că sensul l-a greşit! Românii sunt printre puţinii din lume care apreciează un mort la justa lui valoare. Mai toţi conaţionalii cu minţile odihnite par să stea cuminţi în băncile lor, dar măştile imbecilităţilor congenitale ale unora ascund, de fapt, creativităţi efervescente debordante. Mai întâi au inventat "mortul viu", scos la fereastră în zilele de pensie. Până la mumificarea avansată a exponatului, beneficiarul mortului dispune de multiple alternative. Una dintre cele mai profitabile era, până acum câţiva ani, obţinerea de la un popă a unui certificat de botez pe numele "Mătuşa Tamara", iar, după adopţia defunctului, se întocmea, chiar şi înainte de înhumare, certificatul de moştenitor care ridica valoarea mumiei şi la câteva milioane de euro. Dar asta dacă se găsea la timp nişa de piaţă. Criza economică prelungită a bulversat dramatic mercurialul, înstrăinarea integrală părând a nu mai fi avantajoasă. Astfel, ficăţelul, pieptul şi muşchiuleţii continuă să reprezinte evidente argumente antreprenoriale la ministerele agriculturii şi finanţelor publice pentru returnarea de TVA, de exemplu, iar după aplicarea unui procedeu de învechire artificială, osemintele pot fi predate unei biserici (printr-un parteneriat public-privat) ca moaşte făcătoare de minuni (pentru ştergeri de datorii la stat, vindecare de impotenţe, absolvirea bacalaureatului etc.) sau ar putea fi îngropate într-un cimitir ce urmează a fi strămutat, în scopul obţinerii la schimb a unei vile din gips-carton. În cazul deţinerii unui dispărut care a fost declarat oficial mort, cu ce mai rămâne după filetare şi dezosare se pot face caltaboşi marca "Elodia-Remeş", iar formolul recuperat se îmbuteliază ca ţuică, tot pentru plocoane ministeriale - aţi ghicit!

Prin '83, la una dintre ultimele lui conferinţe publice, regretatul profesor Brânzei, fostul director al spitalului de psihiatrie Socola din Iaşi, povestise, cu detalii destul de şocante, despre singurul caz de necrofilie din România pe care chiar el îl avusese sub observaţie şi tratament. Nu mai ştiu nimic despre evoluţia ulterioară a pacientului, dar cert este că defecţiunea respectivului a avut un caracter epidemic, dacă e să ne uităm şi la dimensiunea necrofiliei declarate a grupurilor care intră în fibrilaţie la apariţiile publice ale lui Ion Iliescu şi Paulei Iacob, ba chiar şi ale Monicăi Tatoiu!

Şi cum toate lucrurile ciudate din lume numai în ţara asta se întâmplă, iată un caz foarte interesant de aloplastie necrofilă în domeniul construcţiilor sau, mai pe înţelesul tuturor, de chirurgie plastică reparatorie pe un mort, foarte drag, dacă ar fi să judecăm cel puţin după suma plătită pe el. Nu m-am putut abţine şi am întrebat proprietarul asupra destinaţiei imobilului dupa finalizarea aşa-ziselor "lucrări de reabilitare şi consolidare" (sic!) şi mi-a răspuns senin şi sincer, exact ca prim-ministrul Victor Ponta, numai că fără să clipească aşa de repede din ochi: "- Păi, pentru firmă!" "- Şi câţi oameni vor lucra acolo?" "- Păi, toţi...cei 7-8 angajaţi..." ...într-o clădire amplasată în centrul Iaşiului, ce are o suprafaţă desfăşurată de peste 1000 mp!

Imaginile care urmează nu mai au nevoie de nici un comentariu. Acesta este unul dintre paradoxurile stupide tipic româneşti: înainte de "racordarea la valorile europene", România avea câteva zeci de norme, fiecare a câte 2-300 de pagini cel mult. Acum avem peste 5000 de standarde, normative, coduri şi multe altele, majoritatea celor considerate ca fundamentale având peste 1500 de pagini fiecare, versiunile lor schimbându-se deseori înainte chiar de a fi aflat data de intrare în vigoare a versiunii anterioare! Evident, şi acesta poate fi considerat unul dintre motivele pentru catastrofala decizie de intervenţie la acest obiectiv, dar cele mai importante sunt reprezentate nu atât de precara pregătire de specialitate, de o crasă ignoranţă şi tristă iresponsabilitate, ci mai ales de o totală lipsă de [bun] "simţ ingineresc". Acest caz poate fi considerat relevant pentru exemplificarea unei reacţii fireşti jemanfişiste a proiectantului, determinate, în primul rând, de un analfabetism funcţional şi, mai apoi, de fluxul informaţional excesiv, cu dominante tonalităţi de aparentă coerciţie (deseori coafate ca hiperbole stupide), frecvent atehnic, agramat şi contradictoriu chiar cu normele la care codul respectiv face referire. Şi nu se vrea a se înţelege că acest tip de reacţie va lua amploare, iar consecinţele ar putea fi extrem de grave, atât timp cât la elaborarea normelor tehnice nu numai că se va mima mereu consultarea publică, ci se va urmări exclusiv şi fără nici un scrupul profitul editorial al colectivelor de specialitate din cadrul "cooperativelor de producţie" de standarde şi coduri de proiectare.